Contenciosul administrativ, reglementat prin Legea nr. 793 din 10.02.2000, are următoarele trăsături:
- este un control de legalitate nu şi de oportunitate, ceea ce înseamnă că instanţa judecătorească va respinge acţiunea reclamantului întemeiată exclusiv pe motive de inoportunitate a unui act administrativ;
- sînt supuse acestei forme de control atît actele administrative de autoritate, cît şi cele de gestiune publică (contractele administrative);
- soluţionarea litigiilor de contencios administrativ se desfăşoară după o procedură jurisdicţională bazată pe contradictorialitate, iar hotărîrea beneficiază de autoritate de lucru judecat;
- instanţele de contencios administrativ au o competenţă materială generală, ceea ce înseamnă că ori de cîte ori un asemenea litigiu nu este dat printr‑o lege specială în competenţa altor instanţe judecătoreşti, soluţionarea lui este de competenţa instanţelor prevăzute de legea contenciosului administrativ.
Contenciosul administrativ poate fi clasificat în funcţie de următoarele criterii[1]:
- a) după natura situaţiei juridice supuse controlului;
- b) după limitele puterilor recunoscute judecătorului.
Potrivit primului criteriu, acest control judecătoresc se împarte în două categorii: contencios subiectiv şi contencios obiectiv.
Potrivit celui ce‑al doilea criteriu, contenciosul administrativ poate fi clasificat în următoarele categorii:
— contenciosul în anulare, în cadrul căruia judecătorul, costatînd ilegalitatea actului administrativ, dispune anularea lui;
— contenciosul de plină jurisdicţie, care acordă plenitudine de competenţa instanţei judecătoreşti, aceasta putînd să anuleze actul ilegal, să oblige organul administrativ la anumite măsuri administrative şi să acorde despăgubiri, dacă se pretind de către reclamant;
— contenciosul în îndreptarea şi aprecierea legalităţii unui act administrativ.
[1] Trăilescu A. Studiu comparat asupra formelor contenciosului administrativ. În: Dreptul, nr. 3 din 2006, p. 110.