Pentru a putea face o distincţie mai profundă şi argumentată între contravenţie şi celelalte categorii de fapte antisociale, se impune o analiză amplă a definiţiilor ilicitului contravenţional. De menţionat că nici în doctrină, nici în legislaţie nu există unanimitate cu privire la definirea ilicitului contravenţional[1]. Reprezentantul doctrinei române C. Manda conchide că contravenţia reprezintă orice faptă contrară ordinii de drept, ea constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizată în societate, adică un ansamblu de acte ale omului sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Altfel spus, caracterul illicit al faptei contravenţionale există numai atunci cînd subiectul acţiunii umane a avut, în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfăţişează ca o acţiune socială negativă, în raport cu ordinea de drept[2]. Ulterior, acelaşi savant, în următoarea lucrare vine, practic, cu aceeaşi definiţie a contravenţiei[3].
Determinînd structura şi conţinutul juridic al definiţiei de contravenţie, prof. M. Preda menţionează: „Pentru a fi în prezenţa unei contravenţii, sînt necesare unele condiţii de îndeplinit: săvîrşirea unei fapte; pericolul social al faptei; vinovăţia făptuitorului; prevederea faptei de către actul normativ“[4].
În opinia lui Iu. Poenaru, contravenţia este „fapta săvîrşită cu vinovăţie care reprezintă un pericol social mai redus decît infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată prin lege“[5].
Prof. D. Brezoianu defineşte contravenţia ca „o faptă antisocială, stabilită de lege, săvîrşită cu vinovăţie de către o persoană fizică sau juridică“[6].
În ceea ce priveşte definiţia şi conţinutul juridic al contravenţiei, reprezentanţii doctrinei naţionale sînt mai aproape de doctrina românească.
Astfel, S. Furdui consideră contravenţia, ca instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, drept un ansamblu de norme juridice ce reglementează condiţiile pe care trebuie să le întrunească o faptă ilicită pentru a fi apreciată drept contravenţie[7].
Autorii M. Orlov şi Şt. Belecciu concluzionează că contravenţia este o faptă ilicită, antisocială, prevăzută de legislaţie, săvîrşită cu vinovăţie şi care reprezintă un pericol social mai redus decît infracţiunea[8].
Din definiţiile analizate observăm că nu doar doctrinele juridice diferă una de alta, ci şi opiniile savanţilor în limitele unei doctrine. Însă toţi specialiştii din domeniu susţin necesitatea unei asemenea definiţii nu numai în doctrină, ci şi în legislaţie.
Considerăm că legiferarea definiţiei de contravenţie este o problemă foarte importantă. Totalmente susţinem opinia acelor reprezentanţi ai doctrinei, care consideră că definiţia legală a contravenţiei este importantă, deoarece constituie un instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenţionale. Totodată, definiţia legală a contravenţiei reflectă doar unele principii ale dreptului contravenţional sau anumite laturi ale acestora.
Noua lege contravenţională stipulează: „Constituie contravenţie fapta — acţiunea sau inacţiunea — ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională“[9].
Problemei definirii contravenţiei îi este acordată o atenţie sporită în doctrina juridică românească. În pofida faptului că în România, pînă în prezent, nu există o lege contravenţională unică, reglementării juridice a fenomenului contravenţional i‑au fost consacrate multe acte juridice.
În urma analizei şi sintezei definiţiilor contravenţiei existente atît în doctrină, cît şi în legislaţie, putem concluziona că normele juridice care protejează valorile sociale pentru neonorarea cărora poate fi aplicată răspunderea contravenţională, trebuie să fie stabilite atît prin legi, cît şi prin alte acte normative subordonate legii ale organelor administraţiei publice. În ceea ce priveşte sancţiunea contravenţională, ea trebuie să fie stabilită numai prin legea contravenţională.
[1] Spînu I. Caracteristica juridică a contravenţiei. În: „Legea şi viaţa“, martie, 2012, p. 30.
[2] Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Vol. I. Ediţia a II‑a, revăzută şi adăugată. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 340‑341.
[3] Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Ediţia a IV‑a, revăzută şi adăugată. Bucureşti: Lumina Lex, 2007, p. 381.
[4] Preda M. Curs de drept administrativ. Partea generală. Bucureşti: Calistrat Hogaş, 1995, p. 193‑194.
[5] Poenaru Iu. Răspunderea pentru contravenţii. Op. cit., p. 17.
[6] Brezoianu D. Drept administrativ. Partea generală. Bucureşti: Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2002, p. 184.
[7] Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, p. 88.
[8] Orlov M., Belecciu Şt. Drept administrativ: (pentru uzul studenţilor). Chişinău: „Elena‑V.I.“, 2005, p. 157.
[9] Codul contravenţional al RM, art. 10.