După cum am văzut mai sus, dreptul comparat s-a dezvoltat pe parcursul a trei perioade, începând din secolul XIX. Pentru apariţia dreptului comparat ca ştiinţă sau metodă, a fost necesară apariţia unei preocupări în rândul juriştilor, cu privire la dreptul celorlalte state, înaintea celor trei perioade, respectiv înaintea secolului XIX.
Deşi munca lor este de o importanţă deosebită, aceştia nu sunt decât precursori. Opera lor nu poate contrazice faptul ca, în toata aceasta perioada, studiile comparative constituie excepţia, ca o buna cunoaştere a sistemelor de drept străine ce sunt pe cale de a se forma este nesigura, ca regulile precise ale metodei comparative nu exista înca. Importanta precursorilor rezida mai ales în faptul că ei vor sa iasă din cadrul dreptului lor, ca arata un interes susţinut pentru sistemele de drept străine. Astfel, într-un fel sau altul, ei pun jaloane pentru dezvoltarea a ceea ce va deveni dreptul comparat.
În mod paradoxal, tocmai juriştii englezi, în ciuda izolaţionismului dreptului englez, au fost primii care au făcut primele scrieri comparative, între dreptul englez şi alte sisteme de drept. Fortescue a scris între 1463 şi 1471 opera De laudabus legum Angliae şi The Governance of England, în cadrul cărora a comparat instituţii juridice engleze şi franceze.
Precursori ai dreptului comparat, au fost însă mai mulţi jurişti englezi, francezi, italieni, elveţieni şi olandezi.
Cristopher Saint Germain (1460 - 1540) a încercat şi el un studiu comparativ între common law şi dreptul canonic, şi a realizat o operă de referinţă pentru familia de drept common law - Doctor and Student.
William Fulbeck a realiazt în anul 1602 o descriere în paralel a sistemelor de common law, roman şi canonic, fără a aplica însă vreo metodologie de comparare.
Francis Bacon şi Liebnitz au susţinut amândoi ideea unui sistem de justiţie universală, ceea ce ar fi permis îmbunătăţirea dreptului fiecărei ţări.
John Selden (1584 - 1654) a realizat şi el o operă de referinţă în privinţa dreptului comparat, analizând influenţa dreptului roman asupra dreptului englez şi istoria concretă a dreptului străin, subliniind importanţa şi necesitatea studiilor comparative. Pentru aceste motive se poate spune că o dată cu Selden a început istoria dreptului comparat. Cea mai importantă lucrare a lui Selden a fost Table talk.
Preocupări privind dreptul comparat au fost şi în Scoţia, unde Stair publică lucrarea The Institutions of the Law of Scotland, collated with the Civil, Cannon and Feudal Laws and with the Customs of Neibouring Nations (Instituţiile Legii Scoţiene comparate cu Legile Civile, Canonice şi Federale şi Cutumele Popoarelor Vecine).
Cel mai mare comparatist englez din această perioadă, este considerat a fi fost Lord Mansfield, care deşi nu a practicat foarte mult dreptul comparat, a aplicat instituţii descoperite în dreptul străin, ajungând să împrospăteze common law, să-l facă mai flexibil şi mai liberal.
Şi în Statele Unite ale Americii apar preocupări pentru dreptul comparat înaintea primi perioade de dezvoltare a acestuia. Thomas Jefferson s-a inspirat din Revoluţia franceză în momentul creării Constituţiei americane. Adversitatea faţă de Anglia din acea perioadă s-a făcut simţită şi în ştiinţa juridică, ajungându-se la studierea amănunţită a dreptului francez în vederea împrumutării instituţiilor consacrate de Codul lui Napoleon. În cele din urmă comunitatea de limbă şi obişnuinţa juriştilor americani cu dreptul englez explică de ce common law a triumfat în S.U.A.
În Franţa, abia de la apariţia lui Montesquieu, comparat de unii autori cu Selden, comparaţia a trecut din cadrul intern în cadrul extern, de la stadiul empiric la comparaţia originală. Prin opera de succes a lui Montesqieu, l'Esprit des lois, îndată după publicarea ei la Geneva în 1748, a avut o mare influenta atât în Europa cât şi în Anglia si în Statele Unite, fiind una din creaţiile ce au marcat cel mai bine spiritual secolului. Lucrarea manifesta o mare iubire pentru libertate, o concepţie originală asupra dreptului şi guvernării şi o metodă de abordare inspirată. Montesquieu realizează prin L'esprit des lois o adevărata revoluţie intelectuala, schimbând în profunzime abordarea si analiza problemei. De aici înainte nu va mai fi vorba de a discuta dreptul de a guverna din punct de vedere moral sau metafizic, ci de a analiza faptul guvernamental în realitatea sa concretă.
În mod special, Montesquieu a folosit metoda comparativă pentru a stabili diferenţele dintre sistemele de drept, nu pentru a reda conţinutul acestora şi nici pentru a le sublinia istoria. El s-a dovedit a fi un analist subtil al legilor si moravurilor popoarelor, fără a se limita să doar sa compare diversele legi, regimuri si institutii politice. În concepţia sa compararea nu e folosită ca o simpla ilustrare a afirmatiilor sale, ci ca pe o sursă de experienta legislativa si juridica, ceea ce este ceva nou fata de predecesorii sai. În actul compararii, el încearca sa treaca dincolo de simpla enuntare a diferentelor, cautând sa desprinda si sa afle cauzele lor.
Montesquieu îsi arata opozitia fata de dreptul natural si isi îndreapta cercetarile pe o cale empirico-istorico-naturalista. El refuză speculatia abstracta si vrea sa demonstreze orientarea diverselor sisteme juridico-politice, prin analize politico-sociologice; el încearca sa verifice legile prin moravuri si se straduie sa desprinda raporturile dintre legi cauzele istorice, politice, climatice, religioase si sociale.
Montesquieu deschide compararii cai noi unde constatarea diferentelor dintre legi şi structurile juridico-politice se combina cu interesul pentru alte structuri juridico- politice si cu cercetarea cauzelor lor, de aici rezultând un teren deosebit de prielnic dreptului comparat. Aceasta explica de ce mai mulţi autori au susţinut că Montesqieu este creatorul adevărat al dreptului comparat.[1]
Cu toate acestea, fără a ştirbi în vreun fel importanţa operei sale, putem spune că Montesquieu ramâne un precursor al dreptului comparat. Principale merite constau în faptul ca el pleaca de la realitate a juridica si tine seama de diferenţele concrete dintre legi şi sistemele juridice. Atitudinea sa, deschisa sistemelor straine si compararii, îngaduie sa se puna în mod implicit bazele indispensabile dezvoltarii ulterioare a dreptului comparat.
În Olanda, prin precursorii dreptului comparat menţionăm pe Grotius,Leibniz, Vico si Feuerbach. Toţi au contribuit la atragerea atenţiei asupra importanţei dreptului strain si la pregatirea drumul dreptului comparat.
Hugo Grotius este considerat întemeietorul dreptului natural si dreptului international, primul fiind în mare masura baza celui de al doilea. Grotius aduce ceva nou, în masura în care nu mai fondeaza dreptul natural pe niste principii abstracte, deduse din ratiune. EI crede ca unele principii si instituţii iuridice se regasesc în toate ordinile juridice. În opinia lui, chestiune a nu e de a întrebuinta metoda comparativa în mod sistematic, nici de a face o comparare propriu-zisa, ci de a recurge la exemple luate din traditia morala canonica sau la dreptul pozitiv strain spre a-si fundamenta teoriile.
Dupa descoperirile de la sfârsitul secolului al XV-lea, imaginea lumii începe sa se modifice. Imaginea unitatii reale tinde sa iasa deasupra partii împrastiate, impunându-se nu numai geografilor. Ideea ca lumea constituie o unitate începe sa faca progrese si în domeniul culturii. Conceptia istorică a dreptului si eliberarea lui fac si ele, paralel, progrese. Treptat, juriştii interesaţi în sisteme de drept străin au ajuns la elaborarea unui drept comun.
Leibniz, ca si alti contemporani ai sai, cauta fondul si forma dreptului natural, dar în acelaşi timp consideră ca istoria universală este un cadru adevărat al istoriei dreptului, refuză deductia si abstractia, precum si unicitatea dreptului roman, si crede în observarea faptelor juridic şi în examinarea dreptului concret. În opera sa, el propune sa fie adunate si puse în parallel sistemele de drept ale tuturor popoarelor si din toate timpurile. Cea mai cunoscuta teorie a sa este, deci, teoria monadelor.
Vico a contribuit la dezvoltarea constiintei istorice care, mai târziu, va ajunge sa dea dreptului o nouă dimensiune, considerând că legile tuturor popoarelor se bazeaza pe bunul simt al umanităţii şi de aceea sunt originar identice. Vico este autorul teoriei ciclurilor istorice, care, alături de teoria monadelor, sta la baza conceptiei conform careia universalul nu constituie o noţiune abstracta la care se poate ajunge prin speculatie, ca în dreptul natural, ci o noţiune concreta realizata de istoria umanităţii însăşi.
Deşi eforturile precursorilor sunt notabile şi fără acestea nu ar fi existat în ziua de azi disciplina drept comparat, abia mai târziu, începând cu secolul XIX putem vorbi de etape de dezvoltarea a acestuia. Înainte de această perioadă nu erau îndeplinite câteva condiţii esenţiale pentru dezvoltarea dreptului comparat, care nu erau posibil de îndeplinit în acea perioadă, şi anume:
- dreptul trebuia să se elibereze de teologie şi de stăpânirea dreptului natural,
- dreptul trebuia să se debaraseze de concepţia potrivit căruia el este imuabil şi egal, şi să se observe dreptul efectiv, elaborat, existent, cu alte cuvinte, dreptul pozitiv în aspectele sale cele mai pragmatice,
- metoda juridică trebuia să se elibereze de făgaşurile deductive şi scolastice sau autoritare.
[1] Printre autorii care au susţinut întâietatea operei lui Montesqieu enumerăm pe Gutteridge, Sauser-Hall, Ehrfich, Laboufaye, Pollock, Duverger, Barriere,