A treia perioadă de dezvoltare a dreptului comparat este marcată de Congresul de drept comparat de la Paris, din anul 1900 şi se desfăşoară sub egida acestuia. Acesta a subliniat unele din problemele fundamentale ale dreptului comparat. În această perioadă au loc schimbări importante iar dreptul comparat cunoaşte cel mai relevant progres. Franţa devine ţara de predilecţie a dreptului comparat.
Tot acum, apare problema lămuririi naturii dreptului comparat, este o ştiinţa juridică sau este o metodă?
În Franţa, Saleilles, unul din cei mai importanti sustinatori ai dreptului comparat, da o noua dimensiune acestui concept si doreste sa faca din acest domeniu un instrument de politica jurisprudentiala. Tot el, dă dreptului comparat un scop practice, susţinând şi nevoia de ancorare in actual, prin atribuirea de functii concrete, imediate, precise.
Principalele obiective ale Congresului de la Paris, aşa cum au fost ele subliniate de Saleilles - organizatoru congresului, sunt:
-sa permita o confruntare international privind diverse probleme juridice commune;
-sa elucideze si sa studieze chestiunile definitiei si metodei dreptului comparat;
Conceptia practica a dreptului camparat pe care a trasat-o Saleilles, acopera, in reaIitate, două orientari deosebite destul de larg răsăândite în Franţa. Prima infatişa dreptul comparat ca pe un instrument de educaţie juridica; a doua, sustinuta indeosebi de Saleilles, era considerata un mijloc de politica legislativa şi jurisprudentiala. Sub intluenta acesteo canceptii, dreptul comparat şi-a facut aparitia in programele universitatilor franceze. Din acest punct de vedere, Germania se afla pe ultimul loc, scoala instorică influentand încă evolutia ştiintei juridice germane dar şi a celei straine.
Conceptia lui Saleilles face dreptul comparat sa iasa de pe făgaşul istoric, sociologic şi etnologic in care principalii sai reprezentanti îl tinusera întepenit pana atunci Saleilles îi dadea un scop practice şi nu speculative, un cadru actual şi nu istoric, functiuni imediate, pur concrete şi nu indepartate, vagi şi abstracte. Totuşi, aceasta noua orientare reduce dreptul comparat la metoda pusa în slujba politicii jurisprudentiale. Incercarile de a ridica dreptul comparat la rangul unei ştiinte autonome, dupa eforturlile depuse de Lambert, vor fi dinadins neglijate, parasite şi uitate.
Dupa incheiera lucrarilor Congresului de la Paris, in Franta metoda comparativa a fost aplicata in dreptul civil şi în dreptul modern.
La indemnul a doi mari comparatisti, Lambert si Levy-Ullmann, studentii facultatilor de drept isi aduc contributia la studierea dreptului comparat prin monografii de o calitatea exceptionala. Astfel, Institutul din Paris aduna un numar de 67 de volume intr-o colectie intitulata Colectia de studii teoretice si practice de drept strain, de drept comparat si de drept international.
În ceea ce de a treia perioada a dreptului comparat, in Italia se fac remarcati Giorgio del Vecchio, Evaristo Carusi şi Petro de Francisci. Aici, Dreptul compart, gandit ca ştiinţă a dreptului universal reprezinta un camp experimental al filosofiei dreptului, ajungand la aceleaşi concluzii ca şi cercetarea speculativa. In fapt, acest drept comparat devine laboratorul sau se confunda cu filosofia dreptului.
Mai târziu, după eforturile lui Carusi şi a altor autori ai vremii, dreptul comparat poate fi întemeiat ca ştiinţă a istoriei care, tot dupa el, se identifica cu ştiinţa juridica insăşi. Ştiinţa aceasta slujeşte de lingvistica comparata şi sfarşeşete şi in filosofie, fara a se confunda cu nici una dintre ele. Ştiinţă autonoma şi pura, deci teoretica, dreptul comparat poate avea şi aplicalii practice, indeosebi in domeniul legislaţiei.
Demersul lui Carusi sosind prea târziu, istoricilor dreptului nu le-a fost greu sa demonstreze ca astfel conceput, dreptul comparat nu constituia o disciplină nouă ci o analiză comparativă a istoirei dreptului. De cealaltă parte, Francisci refuza sa vada in complexul ştiinţelor istorico-juridice o nouă ştiinţă a dreptului, aceea a dreptului comparat, avand totodata scopuri istorice şi întemeiata pe cunoştinţe empirice şi filosofice.
Cu toate eforturile intreprinse de juristi precum Carusi sau del Vecchio, valoarea studiilor in dreptul comparat Italian nu depasesc un nivel mediocru. Situatia se imbunatateste prin următoarele acţiuni:
- invatamantul de drept public comparat a devenit materie obligatorie in facultatile de drept public;
- oferirea unei baze institutionale mai stabile;
- aportul profesorilor universitari prin cursurile scrise;
- importanta studiilor publicate de Ascarelli.
În Germania, ca urmare a cercetarilor efectuate in zona filosofiei dreptului se naste conceptual de "richtiges Recht" conform căruia ompararea nu poate duce la 0 simpla juxtapunere de material juridic. Ea trebuie sa tragă concluzii şi sa se intrebe care sunt obiectivele şi scopurile compararii.
Intr-un context istorico-politic total nefavorabil Germaniei, in cea de a treia perioada a dreptului comparat doar doi juristi isi aduc o contributie importanta dezvoltarii acestui domeniu: Rabel si Schlegelberger.
În fine, tot în Germania, Binder reduce semnificaţia metodei comparative la dimensiunile ei rezonabile şi modeste. Compararea permite sa compari intre diverse sisteme de drept, pentru a se vedea in ce mod institutiile lor juridice realizeaza scopurile empirice pe care aceste institutii îşi propun să le atingă. Aceasta va permite sa se vada ca dreptul este o parte din indivdualitatea popoarelor, ceea ce interzice imitatiile oarbe.
În Elvetia sunt considerati marii promotori ai dreptului comparat Emil Rougin si Sauser-Hall. La opera lor se adaugă activitatea universităţilor elveţiene, care au fost centrul de răspândire al dreptului comparat. La acestea s-au adăugat în continuare cursuri de introducere în diverse sisteme de drept, străine ce se predau în alte universităţi.
Cu toate ca, in Statele Unite ale Americii au fost înfiinţate institute de drept comparat si un numar important de reviste aportul lor in acest domeniu a fost mediocru. Exista o categorie de intelectuali care schimba aceasta situatie datorită provenienţei lor geografice, şi anume emigrantii din Germania si Europa.
În România, dupa cel de al doilea razboi mondial, datorita conjuncturilor politice, juristii sunt siliti sa isi concentreze studiile doar intr-o singura directie, slavind un anumit model, modelul sovietic.
Dupa cel de al doilea razboi mondial premisele lumii se schimba, iar dreptul comparat descoperit dupa razboi primeste impulsuri noi. Juristii din toate statele considera ca dreptul comparat este un mijloc de apropiere intre popoare, constientizeaza insuficienta mijloacelor de actiune in domeniul dreptului comparat, recunosc importanta invatamantului de drept comparat şi se reunesc in congrese si conferinte