Problematica naturii Dreptului comparat, adică faptul de a se stabili dacă Dreptul comparat este o ştiinţă autonomă în rândul ramurilor dreptului sau numai o metodă folosită pentru realizarea studiului comparativ între diferite ramuri ale dreptului sau între ştiinţe diferite, a preocupat pe foarte mulţi cercetători. S-a apreciat că este important să se ştie dacă Dreptul comparat este sau nu o ştiinţă, întrucât numai astfel îşi poate aduce un real aport la dezvoltarea, perfecţionarea dreptului, la implementarea diferitelor rezultate ale cercetării juridice în cadrul unor instituţii concrete din domeniul diverselor ramuri ale dreptului.
În doctrina de specialitate s-a afirmat că pentru a se cunoaşte dacă dreptul comparat este o simplă metodă sau o ştiinţă independentă, nu era nevoie de nenumăratele luări de poziţie şi irosirea timpului altor numeroşi teoreticieni. S-a mai susţinut că este necesar să se accepte cele trei curente esenţiale şi să se pună capăt controverselor legate de acest subiect[1].
- Primul curent afirmă că discuţiile controversate legate de natura ştiinţei Dreptului comparat are numai un interes academic şi nu merită să se mai scrie despre acest subiect. Conform unor autori, cum ar fi: Mc Dougal, Schmitthoff ş.a., problema dilemei privind natura Dreptului comparat nu prezintă importanţa necesară pentru a mai prelungi eforturile de a lămuri acest aspect. Astfel Mc Dougal, precizează că Dreptul comparat este numai o metodă de cercetare şi nimic mai mult, iar Schmitthoff precizează că ştiinţa Dreptului comparat este o ramură a dreptului, dar nu se pot delimita net noţiuni cum ar fi „metodă" şi „ştiinţă".
La rândul său Gutteridge afirmă că interesul problemei privind natura Dreptului comparat este pur teoretic şi în toate privinţele importanţa clarificării ei este îndoielnică.
David are aceeaşi convingere privind problematica stabilirii caracterului Dreptului comparat ca ştiinţă sau metodă, susţinând că pe cei ce dispută această dilemă îi despart chestiuni de terminologie.
- Un al doilea curent înglobează teoriile potrivit cărora Dreptul comparat nu este decât o metodă de cercetare. O asemenea concluzie a fost acceptată, în ultima perioadă de timp, de către tot mai mulţi specialişti în studiul Dreptului comparat.
- Un al treilea punct de vedere consideră că Dreptul comparat este numai o disciplină autonomă. Această concepţie a constituit punctul de vedere al majorităţii teoreticienilor disciplinei Dreptului comparat, la începutul Secolului al XX-lea, dar, progresiv, concepţia a pierdut mulţi dintre adepţii săi.
Jacques Lambert[2] consideră controversa, privind caracterul Dreptului comparat ca lipsită de însemnătate şi depăşită în timpurile noastre.
Zweigert analizează disciplina Dreptului comparat ca pe o disciplină tânără. Referitor la aspectul privind caracterul Dreptului comparat, Zweigert, consideră că este preferabil să nu se mai discute despre această problemă întrucât oricum concluzia nu prezintă un interes major. Zweigert[3] concretizează că studiile efectuate pentru clarificarea caracterului Dreptului comparat nu fac altceva decât să satisfacă curiozitatea comparatistului, lăsând să se înţeleagă, că, după părerea sa, nu prezintă nici o altă importanţă astfel de cercetări.
O altă categorie de autori speră să găsească răspunsul la întrebarea pusă în discuţie, în modificări de ordin terminologic. În acest fel, Mark Ancel consideră că juristul se va rătăci în controverse şi de aceea ar fi mai bine să fie înlocuit termenul de Drept comparat cu acela de Studiu comparat al dreptului[4]. Ancel şi-a schimbat în mod cert părerea în măsura în care propune o ştiinţă comparativă a dreptului care îşi construieşte ea însăşi propriul său obiectiv.
Argumentul cel mai des folosit de către teoreticieni este că această controversă asupra naturii Dreptului comparat este teoretică şi sterilă, deoarece nu are nici o importanţă practică. În trecut însemnătatea problemei a fost exagerată, dar nici nu trebuie să i se desconsidere valoarea, deoarece s-ar comite o eroare în sens invers, fiind neglijată complet importanţa contradicţiilor. Este totuşi esenţial pentru comparatişti să se ştie dacă, practicând ştiinţa Dreptului comparat aplică numai o metodă specială ori desfăşoară numai o activitate care se înscrie în limitele unei discipline autonome.
Argumentul potrivit căruia termenii de „metodă" şi „ştiinţă" pot fi înlocuiţi cu uşurinţă între ei, dar şi argumentul că nu li se pot delimita domeniile şi funcţiunile, este nerealist şi nu sprijină în niciun fel dezvoltarea procesului de cercetare pentru Dreptul comparativ. „Metoda" este un ansamblu de demersuri raţionale, susţinute spre a atinge scopul propus. Este un instrument accesoriu servind un scop[5].
S-a apreciat[6] că, dimpotrivă, o ştiinţă autonomă constituie un volum de cunoştinţe ordonate, avându-şi domeniul ei propriu, un obiect determinat şi recunoscut, o metodă proprie de analiză şi cercetare.
În concluzie se va admite că este inexact şi superficial argumentul potrivit cărui termenii de „metodă" şi „ştiinţă" pot fi confundaţi. Nu trebuie să uităm că ştiinţa juridică, ca, de altfel orice ştiinţă, are metodele ei proprii.
Evoluţia şi pluralitatea metodelor pot să alcătuiască un obiect coerent de studiu şi de cercetare, sfârşind prin a deveni baza unei noi discipline.
S-a apreciat[1] că teoreticieni de seamă au început sau au sfârşit prin a contesta Dreptului comparat caracterul de ştiinţă autonomă. S-a ajuns ca în prezent majoritatea autorilor de Drept comparat să nu mai considere această disciplină ca o ramură a dreptului, ci numai o simplă metodă care serveşte la cercetarea comparativă a diferitelor sisteme de drept.
Atât Edouard Lambert, cât şi Gutteridge, ca şi David, aceştia fiind unii dintre cei mai însemnaţi autori ce au realizat progresul Dreptului comparat, au afirmat că Dreptul comparat reprezintă numai o metodă particulară ce poartă denumirea de „metodă comparativă".
Egon Weiss menţionează că în mod abstract se înfăţişează comparaţia juridică ca o metodă a ştiinţei dreptului, care compară fenomenele juridice din ţările străine. S-a mai susţinut că o ştiinţă particulară a Dreptului comparat nu există şi nici nu poate să existe. Noţiunea aceasta nu desemnează decât o metodă, după cum aprecia Francisci.
Principalele încercări făcute pentru a se demonstra că Dreptul comparat nu este o ştiinţă autonomă au fost realizate de Kaden, care precizează că obiectivul Dreptului comparat este de a compara normele juridice care aparţin diverselor ordini juridice pentru a face să reiasă echivalenţa sau diferenţa soluţiilor. Rezultă că actul comparării depinde, pe de o parte, de materialul asupra căruia operează, iar pe de altă parte actul comparării nu desprinde norme juridice valabile şi aplicabile. De aceea, compararea juridică reprezintă o tehnică specială de studiere a diverselor ordini juridice. În concluzie, compararea juridică nu este o ştiinţă întrucât nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească. Corespunzător acestei idei, Kadem refuză să includă în noţiunea de comparare juridică scopul deosebit pe care îl urmăreşte comparatistul în munca sa.
Un alt teoretician cunoscut, Gutteridge, susţinea că Dreptul comparat era o ştiinţă de a face dominantă concepţia potrivit căreia Dreptul comparat nu este decât o metodă. De aceea, încă din 1938 numea Dreptul comparat ca fiind o ramură a ştiinţei juridice generale, apoi adoptă o altă concepţie şi încearcă să dovedească inexistenţa caracterului autonom al Dreptului comparat. Potrivit părerii sale, dacă prin Drept se înţelege un corp de reguli, este evident că în cazul Dreptului comparat nu se întâlneşte un corp de reguli. Compararea regulilor de drept împrumutate din diferite sisteme, nu duce la formularea unor reguli noi, independente care să reglementeze raporturile sau convenţiile dintre oameni. De aceea a apreciat că nu există o ramură a dreptului care să poarte denumirea de Drept comparat, în acelaşi sens în care există un Drept al familiei, un Drept maritim sau alte asemenea ramuri ale dreptului în care juriştii grupează regulile de drept în vigoare, relative la o materie determinată.
De reţinut că David susţine acelaşi punct de vedere, manifestându-şi hotărârea de a aprecia că Dreptul comparat nu poate fi considerat o ramură distinctă a dreptului. Argumentul de bază al lui David este cel susţinut şi de Gutteridge, potrivit căruia nu există Drept comparat ca ştiinţă autonomă deoarece nu constituie un corp de reguli aşa cum se întâlneşte la celelalte ramuri ale dreptului. Adică, Dreptul comparat nu poate fi socotit o parte a dreptului pozitiv al vreunei naţiuni, la fel ca Dreptul civil, Dreptul administrativ ş.a. Un alt argument al susţinerilor lui Gutteridge este acela potrivit căruia Dreptul comparat constituie o metodă şi ca disciplină teoretică nu are un domeniu propriu. S-a susţinut că a te sluji de metoda comparativă pentru a prezenta istoria instituţiilor înseamnă a realiza o istorie comparată a instituţiilor sau etnologie. Mai susţine că a te sluji de metoda comparativă în vederea înţelegerii legilor societăţii, nu se face altceva decât a se realiza filosofia dreptului sau sociologie. În concluzie Gutteridge afirmă că Dreptul comparat nu există.
Are aceeaşi natură şi argumentarea lui Jescheck, care susţine că Dreptul comparat nu poate fi o ştiinţă întrucât obiectul său nu poate fi nici definit, nici delimitat. Pornind de la această idee ar rezulta că o ştiinţă este caracterizată de obiectul ei delimitat şi specific caracterizat prin metoda în forma cercetării şi gândirii. O astfel de activitate este numită comparaţia juridică, adică o metodă universală, deoarece poate fi utilizată în toate domeniile ştiinţei dreptului. Se poate afirma că argumentarea lui Kaden este logică, dacă i se acceptă punctul său de vedere. Pentru autor dreptul comparat reprezintă compararea unei probleme în mai multe ordini juridice pentru a se descoperi diferenţele şi asemănările soluţiilor. Dacă se realizează acest lucru, comparatistul va aplica metoda comparativă. Kaden afirmă că, încercând să facă din Dreptul comparat o ştiinţă autonomă, comparatiştii au stabilit o echivalenţă între compararea juridică şi rezultatele pe care aceasta le dobândeşte. Concluziile lui Ancel sunt aceleaşi. A afirma că obiectul final al metodei comparative nu este altul în realitate decât propriul său rezultat, înseamnă a ne întoarce la teoriile începutului de secol potrivit cărora ştiinţa comparativă se confunda cu rezultatele obţinute de metoda comparativă într-un domeniu sau într-o ramură a dreptului.
Conform argumentelor lui Kaden, dacă compararea se realizează în interesul altei ştiinţe autonome, ea nu poate pretinde să devină, la rândul ei, o disciplină independentă. Metoda comparativă este doar un instrument, deci o metodă şi numai atât. Problema unei ştiinţe autonome se apreciază în funcţie de domeniul de investigaţie care îi aparţine în exclusivitate şi care este diferită de domeniile de activitate ale tuturor celorlalte ştiinţe.
De aceea, susţine Kaden, o ştiinţă poate pretinde să fie autonomă în măsura în care punând probleme noi, ajunge la cunoştinţe noi integrate într-un tot coerent. Dacă ordonăm cunoştinţele şi dacă clasificăm rezultatele, se ajunge la soluţionarea problemei aflată în cercetare, sporind, în acest fel, cunoaşterea umană în domeniul cercetat. Se poate concluziona că pentru dreptul comparat trebuie să se definească obiectul şi domeniul propriu.
[1] L-J. Constantinesco, op. cit., p. 200.
[1] L-J.Constantinesco, op. cit., p. 195.
[2] Jacques Lambert - L'idee d'une science universell du droit compare, Etude de Droit contemporain, Contribution francaise aux 3e et 4e Congres Internationaux de Droit compare (Paris 1959) I, p. 271.
[3] Zweigert - Methodologie du Droit cmpare. Melanges Maury, Paris, 1960,Vol. I, p. 583.
[4] Mark Ancel - Reflexions sur l'utilisation de la recherche comparative en droit penal. Etudes juridiques offertes a Leon Julliot de l'a morandiere, Paris 1964, p. 10.
[5] Egon Weiss - Die Rechtsvergleichung in der rechtswissenschaft uld Gesetzgebung, Festschrift Randa, Praga, 1934, p. 9.
[6] L-J. Constantinesco, op. cit., p. 199.