Drept

Alţi numeroşi autori ai domeniului Dreptului comparat apreciază că Dreptul comparat reprezintă o ştiinţă autonomă, sau o metodă, dar şi o ştiinţă autonomă. Acest punct de vedere a fost dominant la început secolului al XX-lea, aşa cum am mai precizat.

Este real faptul că de la începutul secolului, concepţia potrivit căreia Dreptul comparat este o ştiinţă a fot abandonată de mulţi cercetători, migrând spre grupul celor care consideră că, dimpotrivă, Dreptul comparat nu reprezintă o ştiinţă ci numai o metodă de cercetare.

În ciuda eforturilor şi a teoriilor vremii, potrivit concepţiei lui Constantinesco, nu s-a reuşit să se demonstreze nici caracterul său de ştiinţă, nici domeniul său propriu, nici autonomia sa.

Deşi au apărut teorii contrarii, autorii comparatişti care susţin caracterul ştiinţific şi de ramură a Dreptului comparat, sunt de acord că această ramură de drept este, în acelaşi timp, şi metodă de cercetare şi ştiinţă.

Acest dublu caracter este evidenţiat de un număr restrâns de teoreticieni ai domeniului comparat. S-a susţinut şi ideea că, în mod tacit, dublul caracter al Dreptului comparat este recunoscut de către toţi teoreticienii din domeniu^[1].

Pot fi stabilite trei categorii de opinii ale comparatiştilor:

1. opiniile potrivit cărora prin diverse argumente comparatiştii încearcă să precizeze obiectul şi domeniul propriu al acestei ştiinţe autonome;
2. opiniile potrivit cărora Dreptul comparat reprezintă o parte a unei ştiinţe comparative generale;
3. opiniile universaliste despre Dreptul comparat.

S-a apreciat că există patru subgrupări de teoreticieni comparatişti:

1. comparatiştii care afirmă că dreptul comparat constituie o ştiinţă autonomă. Aceşti autori nu folosesc argumente pentru a justifica punctul lor de vedere.
2. comparatiştii care îşi justifică poziţia pe care o adoptă faţă de problema pusă în discuţie (caracterul Dreptului comparat). Ideea privind descoperirea prin intermediul Dreptului privat a legilor naturale ale vieţii juridice specifice popoarelor, evidenţiind, totodată, evoluţia societăţii omeneşti. Lambert a încercat să sistematizeze opiniile menţionate, precizând că Dreptul comparat are sarcina de a le releva jurisconsulţilor legile naturale cărora li se supun manifestări ale vieţii sociale al căror ansamblu alcătuiesc dreptul, de a-i face să sesizeze legătura şi raţiunea de a fi a transformărilor vieţii juridice, de a le îngădui să descopere care sunt pentru orice instituţie formele ce corespund fazelor de dezvoltare socială, influenţate de regimurile politice şi economice. O astfel de concepţie se întemeiază pe ideea de drept just şi a unui tip ideal de instituţii juridice. Saleilles precizează că fiecare ţară trebuie să-şi aducă contribuţia la crearea unui drept comun al civilizaţiei care să ne reprezinte.

Lambert apreciază că sub denumirea de Drept comparat se află înglobate două discipline deosebite care au un aer de rudenie, dar pe care, în fapt, le uneşte numai o trăsătură exterioară, aceea a folosirii comune a metodei comparative.

Prima dintre aceste discipline, istoria comparativă, urmăreşte un ţel exclusiv ştiinţific şi speculativ. Istoria comparativă alcătuieşte cadrul şi partea descriptivă a sociologiei juridice. Constituie, totodată, o ştiinţă în înţeles tehnic, adică o ştiinţă a dreptului.

A doua disciplină - legislaţia comparată, are în vedere un scop practic. Este unul dintre instrumentele şi unul dintre organele de descoperire, de creaţie sau de aplicaţie a dreptului, având ca rol să desprindă fondul comun de concepţii şi de instituţii care există în mod latent.

Lambert evidenţiază încă o dată rolul jucat de metoda de comparare pentru elaborarea dreptului comun francez ori a dreptului privat german. În continuarea ideilor sale, Lambert apreciază că Dreptul comparat nu are obiect deoarece el reprezintă o simplă metodă comparativă la mai multe sisteme de drept.

Raoul de la Grasserie, apreciază că Dreptul comparat nu reprezintă o ştiinţă, dar devine ştiinţă numai dacă are rol de comparare. Dacă compararea se realizează în timp, se obţine o istorie a evoluţiei, iar dacă se realizează în spaţiu, devine ştiinţa Dreptului comparat. Este de observat, precizează Constantinesco, că acest autor confundă metoda cu ştiinţa.

Levy-Ullmann consideră că Dreptul comparat reprezintă o ramură autonomă a ştiinţei juridice. În acest sens afirma că Dreptul comparat este ramura specială a ştiinţei juridice care are ca obiect apropierea sistematică a instituţiilor ţărilor civilizate, pornind de la dreptul public sau de la dreptul privat.

1. c) comparatiştii care încredinţează ştiinţei dreptului comparat o pluralitate de obiective.

Unii dintre comparatişti au considerat că Dreptul comparat are mai multe obiective şi domenii de aplicaţie. În acest fel, Wigmore apreciază că Dreptul comparat dispune de trei obiective sau domenii, acestea fiind:

• nomoscopy, care are ca scop descrierea diferitelor sisteme de drept;
• nomothetique, care analizează diversele instituţii juridice, scoţând la iveală calităţile şi meritele lor, acestea fiind necesare pentru orientarea organelor statului în adoptarea unei reforme legislative;
• nomogenetică, are ca scop analizarea evoluţiei diverselor instituţii şi norme juridice în raporturile lor cauzale şi cronologice.

Autorul apreciază că primele două obiective sunt foarte generale şi ataşate de metoda comparativă. Din această cauză nu constituie fundamente care să dea caracter de ştiinţă autonomă Dreptului comparat.

Cel de-al treilea obiectiv evidenţiază faptul că preocuparea de a grupa diversele ordini juridice în familii juridice i-a preocupat pe cercetătorii comparatişti.

În concluzie, Wigmore nu a susţinut că Dreptul comparat are numai caracterul unei ştiinţe.

1. d) gruparea care concepe Dreptul comparat ca o metodă care, în anumite cazuri, se schimbă în ştiinţă autonomă. Teoreticienii, adepţi ai acestei grupări, susţin că Dreptul comparat constituie „o specie în plină mutaţie", dar în mod obişnuit Dreptul comparat este numai o metodă care, uneori, ar deveni ştiinţă autonomă. Unul dintre aceşti teoreticieni, consideră că Dreptul comparat reprezintă numai o metodă de cercetare.

În concluzie, putem aprecia că Dreptul comparat nu este o ştiinţă, chiar dacă are un obiect propriu de cercetare (folosind în acest scop propriile metode de cercetare). Dreptul comparat nu dispune de norme juridice proprii domeniului său de reglementare.

Dreptul comparat reprezintă o metodă a cercetării juridice pentru diversele sisteme de drept existente în lume, are în vedere încadrarea lor în familii ale dreptului, îşi aduce contribuţia la perfecţionarea sistemelor legislative. Acestea sunt obiective ale Dreptului comparat, care evidenţiază, fără dubiu rolul şi importanţa sa ca metodă de cercetare a dreptului. Existenţa ca metodă a dreptului este asigurată şi de particularităţile funcţiunilor pe care le are, acestea fiind:

• vocaţia universală a studiului pentru ramura de drept pe care o analizăm (dreptul comparat), întrucât dreptul comparat reprezintă o acumulare de cunoştinţe asupra instituţiilor dreptului sau asupra nevoilor de reglementare juridică din toate statele;
• compararea unui număr mare de sisteme de ştiinţe juridice;
• lucrările de drept comparat cercetează tendinţele de evoluţie ale legislaţiilor comparate. Cunoaşterea tendinţelor este importantă pentru cercetătorul sistemului naţional întrucât prin confruntarea propriei legislaţii cu legislaţia altor state şi tendinţele de modificare a acestora, se pot trage concluzii cu privire la locul şi tendinţele de perfecţionare a legislaţiei naţionale. În aceste fel cercetarea comparativă profită dreptului naţional.

S-a apreciat că materii ca Dreptul familiei, succesiunile, statutul personal, nu sunt apte pentru studiu comparativ întrucât sunt afectate de particularităţile fiecărui popor. De ex., cele în domeniul dreptului familiei din dreptul musulman. Astfel Deslanders, aprecia că sentimentele, natura profundă a indivizilor, variază de la ţară la ţară, sunt specifice în funcţie de climatul, condiţiile sociale şi tradiţiile fiecărui popor, acesta constituind temperamentul naţional care este ireductibil la oricare internaţionalism legislativ. Au fost şi puncte de vedere diferite, cum a fost cazul unor mari jurişti ca: Labert, Ziletman ş.a., care au vrut să demonstreze, fără a reuşi după părerea noastră, că particularităţile la care ne-am referit sunt apte pentru comparaţie. Lambert a ales ca materie de demonstraţie domeniul succesiunilor. Dezvoltarea ulterioară a dreptului civil comparat, care a făcut să nu rămână domeniul Dreptului civil în afara studiului comparativ, a demonstrat că întregul drept civil face obiectul comparaţiei, dar s-au relevat domenii în care legislaţiile naţionale nu pot fi uniformizate, ci numai instituite reglementări compatibile pentru soluţionarea unor litigii cu caracter internaţional. Aşa s-a născut Dreptul internaţional privat, care răspunde unor nevoi de soluţionare a unor litigii de către instanţele naţionale, când subiecţii unor astfel de litigii, persoane fizice sau juridice, au cetăţenie diferită.

Trebuie semnalată o anumită vocaţie pentru efectuarea comparaţiilor în materia Dreptului civil. De ex., domeniul materiilor cu un pronunţat caracter de tehnicitate poate constitui cu uşurinţă obiectul studiului comparativ. Acesta aparţine, de regulă, domeniului Dreptului Comercial sau a Dreptului procesual.

Literatura juridică modernă din multe ţări caută să estimeze aportul dreptului comparat la îmbogăţirea şi perfecţionarea Dreptului civil într-un important număr de state. Astfel, Gabriel Marty releva dimensiunile aportului Dreptului comparat la dezvoltarea dreptului francez. Autorul a evidenţiat, îndeosebi, proiectul de Cod civil francez şi asupra modificărilor succesive suferite de legislaţia franceză ca urmare a unor studii comparative orientate, de preferinţă, spre legislaţia germană. Să ne amintim şi de contribuţia deosebită la modernizarea legislaţiei franceze pe care a avut-o Napoleon, unul dintre cei trei mari legiuitori ai lumii, care a adunat pe cei mai mari jurişti ai vremii sale şi le-a cerut să studieze legislaţiile moderne şi viabile ale tuturor ţărilor şi să alcătuiască un Cod civil francez care să corespundă nevoilor populaţiei corespunzător etapei respective, dar şi particularităţilor poporului francez, în aşa fel încât el să dăinuiască peste timpuri. Ceea ce s-a şi realizat, Codul fiind, în mare parte, şi astăzi valabil şi va fi întotdeauna, întrucât firea umană nu se poate schimba radical mult timp de acum înainte sau niciodată.

Materii, cum sunt cele legate de bunuri, ale obligaţiilor, sunt mult mai potrivite pentru efectuarea unui studiu comparativ, întrucât, de ex., problematica comercializării bunurilor se pune în acelaşi fel în întreaga lume şi regulile de realizare a comerţului sunt identice sau apropiate. Astfel, regula privind acordul de voinţă al părţilor în materia vânzării-cumpărării, este universală, excepţie făcând cazul unor mărfuri speciale (de ex., vânzarea de arme şi muniţii), în care se pune problema obţinerii unor autorizaţii prealabile.

O dată cu modificările legislative intră în dreptul naţional, au intrat în dreptul naţional o serie de instituţii şi concepte care au îmbogăţit patrimoniul naţional al Ştiinţei Dreptului.

Profesorul Otetelişeanu a afirmat în scrierile sale că există în cadrul Dreptului comercial anumite materii, cum sunt cele ale transporturilor aeriene, rutiere şi navale, ale titlurilor de credit, materia proprietăţii industriale, care reprezintă domenii prioritare ale dreptului comparat şi în care s-a şi realizat în mare parte unificarea legislaţiilor multor state. De ex., statele membre ale Uniunii Europene au o legislaţie uniformă în aceste domenii.

Aportul dreptului comparat la dezvoltarea Dreptului comercial este evidenţiat şi de Dreptul maritim. Este de menţionat aportul dreptului comparat la evoluţia unor instituţii ale dreptului american, cum sunt contractele de leasing, franchising ş.a.

Problematica aportului dreptului comparat la dezvoltarea dreptului este actuală şi pentru dreptul nostru. Tratatele de dreptul comerţului internaţional consacră pagini numeroase contractelor menţionate mai sus, aceasta fiind o dovadă a receptării lor ca instituţii ale dreptului românesc.

În acelaşi sens poate fi privită aderarea ţării noastre la o serie de convenţii internaţionale din domeniul Dreptului comercial, care a avut ca efect participarea României la dreptul uniform creat de aceste convenţii.

În concluzie, aşa cum apreciază cea mai mare parte a comparatiştilor, considerăm şi noi că Dreptul comparat întruneşte cerinţele unei metode, reprezintă un ansamblu de procedee prin care se realizează compararea normelor juridice din sisteme diferite.

S-a propus schimbarea denumirii disciplinei de Drept comparat, pentru a se numi „Metoda comparativă" sau „Compararea drepturilor"^[2].

Dreptul comparat are un obiect şi un scop propriu, constituie o metodă cu caracter preponderent de cercetare a diferitelor sisteme de drept şi a instituţiilor care le deserveşte, dar nu are propriul său cadru juridic pe care să-l reglementeze.

Regulile comparaţiei folosite de Dreptul comparativ sunt:

1. Se vor compara numai regulile ce se impun a fi comparate şi nu întregul sistem de drept al unui stat faţă de sistemul de drept al altui stat.
2. Cercetarea unei instituţii dintr-un sistem de drept se va face luându-se în considerare toate izvoarele de drept dintr-un anumit sistem juridic. Altfel nu se va putea obţine o înţelegere corespunzătoare a instituţiei studiate.

^[1] L-J. Constantinesco, op. cit., p. 206.

^[2] R.Dacid - op.cit., p. 4.