Unii autori, printre care şi Constantinesco[1], au apreciat că Dreptul comparat reprezintă doar o metodă şi că insuficienţa acestei metode, care se răsfrânge şi asupra altor discipline, a contribuit la irosirea multor forţe şi a dus, chiar, la discreditarea Dreptului comparat, apreciindu-se că nu s-au obţinut rezultate ştiinţifice.
S-a apreciat, de asemenea, că rezultatele greşite au pus în lumină insuficienţa metodei în Dreptul comparat. În acest fel s-a explicat de ce Congresul de drept comparat din anul 1900 a căutat să pună la dispoziţia ştiinţei Dreptului comparat metodele şi mijloacele necesare pentru a-i asigura direcţia corectă de acţiune şi cercetare. În felul acesta pot fi evitate şi conflictele de legi, să se realizeze reglementarea diverselor relaţii sociale pentru ca juristul practician să se limiteze la aplicarea dreptului din ţara în care îl practică. De aceea s-a căutat ca dreptului să i se dea o dimensiune universală, acest lucru realizându-se, în parte, prin Dreptul comparat.
Cu privire la Congresul din anul 1900[2], reuniunea de drept comparat organizată în Paris, care a marcat începutul unei epoci noi pentru dreptul comparat, s-a desfăşurat în urma unor intense pregătiri şi a precedat marile realizări produse în legătură cu dreptul comparat în ultimele decenii ale Secolului al XIX - lea în ţările europene din vestul continentului.
Prima dintre societăţile de specialitate, care îşi desfăşoară activitatea, este Societatea franceză de legislaţie comparată. Înfiinţarea Societăţii a avut loc la Paris, în anul 1869, fiind creată în scopul de a facilita practicienilor cunoaşterea dreptului străin pentru soluţionarea conflictelor de legi, dar şi de găsi în legile străine modele, soluţii de perfecţionare a legislaţiei franceze.
Primul preşedinte al societăţii a fost Edouard Laboulaye, profesor la College de France. Numărul membrilor societăţii a crescut, an de an, societatea ajungând să numere printre membrii săi toate numele ilustre ale dreptului francez.
După crearea Societăţii, a fost editată şi publicarea Buletinului acesteia, care va deveni, mai târziu, „Revue internaţionale de droit compare".
S-au evidenţiat noi cercetători, cum a fost şi Koschaker, care au încercat să clarifice probleme noi cu care se confrunta Dreptul comparat, cum ar fi aceea privind caracterul Dreptului comparat, ori precizarea că principii fixe ale folosirii metodei comparative nu există încă, iar cercetătorul Blagojevic considera că problema comună actuală a Dreptului comparat este de a defini un mod apropiat de aplicare a dreptului şi a metodei comparative, rezultând astfel o metodologie modernă a Dreptului şi metodei comparative.
În ultima perioadă de timp, chiar redus la metoda comparativă, Dreptul comparat nu are certitudinea de a fi găsit posibilitatea să-şi precizeze caracterul.
Studii interesante de drept au fost făcute şi în Italia şi Spania. Dintre italieni, cel mai important sub aspectul studiilor de drept comparat, a fost Emerico Amari, autorul unei lucrări teoretice intitulate „Critica di una scienza delle legislazioni comparate", apărută în 1857. Scopul său a fost acela de a impune o ştiinţă autonomă a legislaţiilor comparate, o ştiinţă a metodei comparatiste, care să urmărească cauzele fenomenului juridic, factorii care produc sau contribuie la producerea fenomenului juridic.
Printre astfel de factori sunt enumeraţi: climatul, religia, cutuma, economia politică. Scopul acestei ştiinţe este, de asemenea, modul în care aceasta apare, trăieşte, este modificată sau dispare.
Prin comparare, autorul arată că se pot desprinde constantele fizicii sociale, legislaţiile care guvernează destinul legilor.
Legislaţia comparată ne permite, potrivit lui Emerico Amarii, să verificăm unitatea genului uman prin unitatea legilor, ajungându-se astfel la o biologie universală a legilor.
Concepţia lui Emerico Amari nu s-a impus, dar este considerat ca un pionier al ştiinţei autonome a dreptului comparat şi literatura italiană îl aminteşte ca atare.
În Spania, precursorul dreptului comparat a fost Gumersindo de Azcarate. Într-o lucrare importantă a sa, publicată în 1874, ştiinţa dreptului comparat se situează între filozofie şi istorie, dar este independentă de fiecare dintre ele. Lucrarea este compusă din două părţi distincte[3]:
- Ştiinţa legislaţiilor comparate îşi propune să aprecieze drepturile pozitive potrivit principiilor eterne ale dreptului;
- Ştiinţa legislaţiei ar avea ca obiect să propună reforme potrivit aceloraşi principii.
Alţi autori, cum ar fi Langrod a criticat în mod vehement metoda de cercetare a Dreptului comparat, considerând că ştiinţa comparativă a dreptului nu a ieşit din faza de început şi că sunt realizate confuzii grave în cercetare, acestea reprezentând de fapt numai cercetări monografice, sunt descrise numai diferenţele de opinii între autorii puţinelor manuale şi nu adoptă o poziţie tranşantă în legătură cu caracterul, natura disciplinei. Ştiinţa comparativă a dreptului nu avansează în domeniul său de activitate şi nu există un acord generalizat în privinţa problemelor esenţiale pe care trebuie să le rezolve şi pe care le ridică Dreptul comparat.
Deşi au fost elaborate mai multe tratate şi articole cu privire la activitatea Dreptului comparat, lipseşte un studiu detaliat al funcţionării şi al problemelor specifice pe care le pune metoda comparativă. Unele tratate de Drept comparat nu dedică metodei comparative spaţii (capitole, secţiuni), iar alte lucrări examinează numai metoda comparativă. Otetelişanu dedică un capitol întreg problemei Dreptului comparat. Autorul supune metoda comparativă unei analize proprii. Se constată, potrivit concepţiei unor autori[4], că concluziile la care a ajuns Otetelişanu ar fi acelea că:
- autorul face confuzie între metodă şi procedeu de cercetare;
- metoda comparativă a autorului înglobează cele trei metode generale ştiinţifice, acestea fiind: observaţia, experienţa şi inducţia, la care se adaugă o altă metodă denumită deducţia;
- regulile metodologice pe care le stabileşte nu ar fi corecte, devenind banalităţi.
Alţi autori examinează cu atenţie problematica Dreptului comparat, făcând observaţii juste sau recurg la sfaturi pe care le consideră necesare dezvoltării ştiinţei Dreptului comparat.
Se constată că există şi o altă categorie de cercetători care au examinat incidental diferite aspecte şi probleme ale metodei comparative. De ex., Ascarelli a studiat în mod empiric şi fragmentat, aluziv, problematicile Dreptului comparat[5]. Consecinţa acestui fapt este că în fiecare din aceste lucrări s-au adunat sfaturi metodologice, puţin utile. În ansamblu, nu se constată că s-ar fi dedicat un anumit studiu sistematic, de ansamblu problemelor Dreptului comparat. Rezultatul actual în domeniul pe care îl analizăm este, potrivit autorului[6], o stare de confuzie generală.
Cercetătorii jurişti aparţinând sistemului socialist constată aceleaşi confuzii metodologice. Astfel, Viktor Knapp menţionează că ştiinţa Dreptului comparat este studiată frecvent, dar este confundată cu alte probleme ce nu au legătură cu ştiinţa. Nu se constată o preocupare pentru elucidarea chestiunilor metodologice.
[1] L-J. Constantinesco, op. cit., Vol. II, p. 4. Opera autorului a constituit materialul bibliografic de bază şi pentru realizarea acestui Capitol.
[2] V.D.Zlătescu - op. cit., p. 28.
[3] V.D.Zlătescu - op. cit., p. 27.
[4] L-J. Constantinesco, op. cit., Vol. II, p. 6.
[5] T. Ascarelli - Studi di Diritto comparato in tema di interpretazione, Milano, 1952, Vol I.(prefaţa şi consideraţiile generale).
[6] L-J. Constantinesco, op. cit., p. 7.