Compararea este o operaţiune a spiritului prin care se reunesc într-o confruntare metodică obiectele de comparat, pentru ca raporturile lor să fie precizate.
S-a apreciat, în doctrină, că metoda comparării nu trebuie să se limiteze la o simplă expunere informativă a diverselor obiecte între care se realizează compararea. Pentru existenţa unei comparări veritabile este necesar ca analiza ce se face să nu se epuizeze în expunerea paralelă a caracteristicilor a două obiecte ce sunt supuse comparării. Rezultă că obiectele comparate nu trebuie să fie constante, ci numai variabile. În acest fel se face deosebire între comparare şi estimare, al cărei scop nu este de a identifica punctele comune între obiectele comparate, ci de a evalua sau de a măsura obiectele pentru stabilirea valorii lor. În consecinţă, compararea variabilelor impune ca examenul parţial să nu fie făcut în scopul de a proceda la o estimare a valorilor în sensul absolut al termenilor, ci pentru a înţelege meritele lor sau interesul pe care îl prezintă în raport cu scopul urmărit. Se va exclude ideea unui tertium comparationis, care, conform unor autori, ar trebui să se regăsească în orice comparare ca o constantă. Compararea juridică se realizează numai între termenii de comparat.
Autorul[1] apreciază că este greşit să se creadă că metoda comparativă în domeniul dreptului se reduce numai la enumerarea principalelor elemente ale comparării. În acest sens, metoda comparativă, care reprezintă o chestiune de tehnică generală, constituie un proces relativ. Astfel priveşte situaţia şi doctrina dominantă, care apreciază că Dreptul comparat se confundă cu metoda comparativă.
Unii autori[2] au apreciat că Dreptul comparat se reduce la o metodă de natură comparativă. Cert este că Dreptul comparat nu trebuie să fie confundat cu metoda comparativă. Dreptul comparat vizează precizarea unor elemente şi obiective specifice metodei comparative, dar nu înseamnă că se transformă, prin aceasta, în metodă comparativă.
Alegerea şi compararea termenilor de comparat trebuie să se facă potrivit unui demers ordonat. Demersul acesta reprezintă rolul metodei de a ordona procesul comparării.
Dacă avem în vedere numele de „metodă", aceasta desemnează mersul raţional pe care trebuie să-l realizeze spiritul pentru a ajunge la un scop determinat.
Autorul citat apreciază că metoda comparativă constă în ansamblul demersurilor şi al procedeelor care se înlănţuie potrivit unei succesiuni raţionale, menite să realizeze spiritul juridic să înţeleagă, printrun proces ordonat, metodic şi progresiv, de confruntare şi de comparare, asemănările, diferenţele şi cauzele acestora. Se impune să desprindem raporturile existente între structurile şi funcţiile termenilor de comparat ce aparţin unor ordini juridice diferite.
[1] L-J. Constantinesco, op. cit., p. Vol II, p. 11.
[2] Leontin-Jean Constantinesco - Traat de Drept comparat, Introducere în Dreptul comparat, op. cit., p. 73. Kaden.