Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sau conţinutul ei juridic determină criteriile generale de diferenţiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic (infracţiuni sau abateri), dar ele nu pot servi la particularizarea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce formează contravenţia[1].
De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată şi sub raportul conţinutului constitutiv, prin care se înţelege totalitatea elementelor stabilite de normele de drept contravenţional, de a căror existenţă depinde calificarea juridică a faptei ilicite în calitate de contravenţie.
Conţinutul constitutiv al contravenţiei se reglementează de norma incriminatoare şi poate fi definit ca totalitate de condiţii stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional[2].
Deci, prin conţinutul constitutiv al faptei contravenţionale, se înţelege ansamblul de elemente şi trăsături caracteristice şi definite nemijlocit în norma juridică, care stabileşte sancţiunea sau o altă normă la care se face trimitere pentru a constata şi sancţiona fapta contravenţională.
În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic, care cuprinde condiţia privind existenţa faptei sancţionate de lege sau care îi determină gravitatea, şi conţinutul constitutiv, ce cuprinde totalitatea condiţiilor necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le îndeplineşte făptuitorul[3]. Conţinutul constitutiv, fiind prevăzut, întotdeauna, în norma incriminatoare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al contravenţiei.
Prin conţinutul constitutiv al contravenţiei înţelegem totalitatea elementelor stabilite în normele de drept, de a căror existenţă depinde calificarea faptei ilicite ca o contravenţie. Fapta contravenţională este un fenomen al realităţii înconjurătoare, iar conţinutul ei îl constituie construcţia logică şi noţiunea juridică a acestei fapte, care exprimă însuşirile şi caracteristicile esenţiale ale acestui fenomen real şi care poate fi privit ca raport antisocial[4].
Legiuitorul nu inventează trăsăturile caracteristice faptei ilicite, ele se conţin în realitate, iar el nu face altceva decît să le selecteze pe cele mai importante, mai specifice pentru a da expresie conţinutului contravenţiei. Construcţia logică a contravenţiei este fixată în normele de drept, devenind astfel sancţionabilă.
Elementele care se referă la condiţiile de existenţă a contravenţiei la nivelul laturilor sale fundamentale formează conţinutul contravenţiei. Conţinutul reprezintă ansamblul caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective a contravenţiei, indicate în ipoteza normei de contravenţionalizare[5].
În literatura de specialitate există o unanimitate de opinii în privinţa elementelor constitutive obligatorii ale contravenţiei. Cea mai des întîlnită, susţinută şi de noi, este cea de‑a patra variantă: obiect, latura obiectivă subiect şi latura subiectivă. Ultima variantă este simplu de explicat.
Atît timp cît valoarea socială concretă nu este protejată prin norma materială a dreptului contravenţional, această valoare socială nu poate să constituie obiectul atentării (obiectul contravenţiei). Odată cu obţinerea forţei juridice a normei contravenţionale materiale, apare obiectul contravenţiei. Toţi subiecţii dreptului contravenţional sînt obligaţi să se conformeze prevederilor normei materiale, să nu atenteze la obiect (valorile sociale protejate de norma juridică concretă). Atît timp cît subiecţii dreptului contravenţional se află în raport juridic de conformare cu prevederile normei materiale, faţă de ei pot fi aplicate doar metodele de convingere, şi nicidecum cele de constrîngere, inclusiv sancţiunile contravenţionale. Transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict, adică atentarea reală la obiect, fapt ce constituie latura obiectivă a contravenţiei, serveşte drept temei de aplicare a măsurilor de prevenire, de curmare (stopare) şi celor de asigurare a procedurii contravenţionale, însă nu serveşte drept temei de aplicare faţă de atentator a sancţiunii contravenţionale. Pentru aceasta este necesară stabilirea vinovăţiei (latura subiectivă) a făptuitorului unei fapte contravenţionale. Totodată, nu fiecare autor al faptei este şi subiect al contravenţiei. Deci latura subiectivă nu poate fi stabilită înainte de a fi constatat autorul unei fapte contravenţionale, care întruneşte condiţiile subiectului activ al contravenţiei[6].
Lipsa a cel puţin unuia din elementele nominalizate: obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă, are drept consecinţă lipsa conţinutului de contravenţie. Fiecare element constitutive este format, la rîndul său, dintr‑un anumit număr de trăsături caracteristice. Pericolul social şi ilicitul, fiind trăsături generale, nu aparţin vreunui element aparte din conţinutul constitutiv a contravenţiei, în schimb, ele încheagă toate aceste elemente, dîndu‑i formă şi conţinut contravenţiei. Legătura dintre trăsăturile şi elementele constitutive ale contravenţiei, precum şi semnificaţia lor la calificarea faptei contravenţionale, este incontestabilă.
Spre deosebire de elementele contravenţiei, care sînt doar patru la număr, trăsăturile caracteristice a acestei fapte sînt mai multe şi diverse.
Trăsăturile caracteristice ale contravenţiei în: permanente şi variabile[7]. Cele permanente sînt stabilite pe deplin în normele de drept sau de teoria dreptului (vîrsta răspunderii contravenţionale a persoanei fizice — art. 16 alin. (1) şi (2); vinovăţia — art. 14 alin. (2); contravenţia — art. 10 din CC al RM), iar variabile —trăsăturile al căror conţinut nu este fixat concret (nerespectarea regimului fitosanitar şi de carantină — art. 188 CC al RM).
- Obiectul contravenţiei. Obiectul contravenţiei este acel factor al conţinutului juridic al contravenţiei ce constă în valoarea socială şi relaţiile sociale generate de aceasta vătămate prin acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma contravenţională. Dreptul contravenţional ocroteşte valorile sociale importante care nu sînt protejate de legea penală. Valorile sociale apărate de normele contravenţionale şi relaţiile juridice generate de această ocrotire constituie obiectul contravenţiei. Obiectul contravenţiei nu trebuie confundat cu instrumentele sau mijloacele materiale, cu ajutorul cărora a fost comisă contravenţia, şi nici cu lucrurile produse prin contravenţie[8].
Pentru apărarea valorilor sociale indicate în art. 2 din Codul contravenţional al RM, prin organul legislativ, statul a reglementat numeroase relaţii sociale care se referă la conduita oamenilor faţă de aceste valori. Obiectul reflectă acele relaţii şi valori sociale la care a atentat subiectul[9].
În concluzie, putem menţiona că obiectul contravenţiei formează valorile sociale şi relaţiile sociale create în jurul şi datorită valorilor, protejate de legea contravenţională, care sînt prejudiciate sau puse în pericol prin comiterea faptei contravenţionale.
- Latura obiectivă a contravenţiei. După cum am menţionat deja, fiecare element din conţinutul constitutiv al contravenţiei este format dintr‑un sistem de trăsături caracteristice prevăzute în normele de drept contravenţional. Latura obiectivă, ca element constitutiv al contravenţiei, este alcătuită din acele trăsături care caracterizează materialitatea faptei. Reprezentanţii doctrinei penale includ în categoria trăsăturilor obligatorii ale laturii obiective: pericolul social, consecinţele negative, raportul cauzal.
Latura obiectivă a contravenţiei indică conţinutul şi modalitatea atentării de către subiect asupra obiectului (valorilor protejate). Ea poate fi definită ca acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare de consecinţe socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este considerată ca ilicită în legea contravenţională[10].
În doctrina autohtonă, majoritatea autorilor sînt de părerea că părţile componente ale laturii obiective sînt: elementul material, rezultatul periculos, raportul de cauzalitate şi unele condiţii de loc, timp, mod, împrejurări[11].
- Subiectul contravenţiei. În literatura de specialitate, deseori, sintagma „subiectul contravenţiei“ este asociată cu sintagma „făptuitorul ilicitului contravenţional“, fapt care este puţin discutabil. Considerăm că, practic, orice subiect al dreptului contravenţional poate fi subiect al contravenţiei, avînd, în fiecare caz concret, o calitate concretă determinată de lege.
Contravenţia, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia de conformare. Cu excepţia minorilor sub 18 ani (în cazurile stabilite prin lege — 16 ani) şi iresponsabililor permanenţi, toţi membrii societăţii sînt susceptibili de a săvîrşi contravenţii, avînd calitatea de subiecţi activi ai contravenţiei. Pe de altă parte, toţi subiecţii de drept contravenţional sînt titulari de valori sociale, care pot fi vătămate prin contravenţie, astfel aceştia devenind subiecţi pasivi ai contravenţiei. Aşadar, fie activi, fie pasivi, toţi subiecţii de drept contravenţional pot fi antrenaţi în desfăşurarea unui ilicit contravenţional.
Prin subiect, în general, în literatura juridică se înţelege calitatea de subiect de drept, noţiune care exprimă „calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau colectiv la raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii“[12], adică subiectul de drept este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Generic, sînt subiecţi de drept atît titularul drepturilor şi obligaţiilor izvorîte direct din lege, cît şi titularul drepturilor şi obligaţiilor rezultate din raporturile juridice sau din săvîrşirea faptelor juridice[13].
Subiecţi ai contravenţiei sînt: autorul raportului de conflict declanşat cu vinovăţie (subiectul activ) şi victima acestui raport (subiectul pasiv). Subiecţii contravenţiei sînt factori preexistenţi comiterii contravenţiei pentru că subiectul activ şi cel pasiv erau în fiinţă înaintea săvîrşirii acesteia. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept contravenţional, deoarece acesta constituie genul proxim al speciei subiect al contravenţiei.
Diferenţa specifică o reprezintă subiectele raporturilor contravenţionale de conformare (cooperare). Raporturile contravenţionale de cooperare (conformare) sînt acele raporturi juridice dintre stat şi persoanele obligate să se supună conduitei prevăzute de norma contravenţională, care apar prin intrarea în vigoare a legii contravenţionale ce stabileşte contravenţia. Subiectele de drept contravenţional sînt persoanele care devin parte la raporturile juridice de conformare şi celor de conflict (de contradicţie, de represiune, de constrîngere sau de răspundere).
Faţă de aceste precizări rezultă că subiecţii contravenţiei sînt subiecţi de drept contravenţional care apar în calitate de părţi ale raportului juridic contravenţional de conflict, adică persoanele implicate în comiterea contravenţiei, prin săvîrşirea acesteia sau prin suportarea consecinţelor ilicitului contravenţional[14].
Doar oamenii pot fi subiecţi de drept individual, ca persoane fizice, sau în cadrul organizat a unor grupări sociale, ca persoane juridice.
Noţiunea de subiect activ al contravenţiei. Este subiect activ al contravenţiei persoana fizică sau juridică care comite cu vinovăţie o faptă prevăzută de legea contravenţională prin acte de executare, de determinare sau de complicitate[15]. Subiectul activ al contravenţiei nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de făptuitor (contravenţional) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea contravenţională, care poate sau nu să fie contravenţie. Făptuitorul devine subiect activ al contravenţiei numai dacă fapta pe care a comis‑o realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a contravenţiei. Relaţia dintre noţiunea de făptuitor şi subiect activ al contravenţiei este una gen‑specie. Din subiectele raporturilor juridice contravenţionale, subiectul activ al contravenţiei se identifică numai cu subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale.
Condiţiile generale de obţinere a statutului de subiect activ al contravenţiei de către persoana fizică. Determinarea corectă a condiţiilor generale ale subiectului activ al contravenţiei (persoana fizică) este condiţionată de clasificarea lor, trăsăturile ce caracterizează un subiect activ particular.
De menţionat că instituţia „răspunderii contravenţionale a persoanei juridice“ este o noutate absolută atît pentru doctrina naţională, cît şi pentru legislator. Din aceste considerente, pentru ştiinţa dreptului contravenţional rămîn fără de răspuns multiple întrebări în ceea ce priveşte:1) persoana juridică, ca subiect activ al contravenţiei; 2) mecanismul desfăşurării ilicitului contravenţional (latura obiectivă a contravenţiei); 3) manifestarea laturii subiective a persoanei juridice; 4) realizarea principiilor individualizării pedepsei şi răspunderii contravenţionale personale etc.
Subiectul pasiv al contravenţiei (victima). Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenţie. Altfel spus, subiectul pasiv al contravenţiei este victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de subiectul activ al contravenţiei, victima nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie generală decît aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenţie. Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată prin contravenţie cu persoana prejudiciată prin aceasta[16]. Persoana prejudiciată este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil, adică titulara acţiunii civile ce rezultă din săvîrşirea contravenţiei. De exemplu, în cazul contravenţiilor prevăzute de Capitolul IX al Codului contravenţional al RM[17], privind protecţia mediului, subiectul pasiv al majorităţii contravenţiilor este statul, iar subiectul de drept civil poate fi persoana fizică sau juridică prejudiciată prin comiterea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale.
Latura subiectivă, ca element al conţinutului constitutiv al contravenţiei, se referă la atitudinea psihică a autorului ilicitului faţă de fapta săvîrşită şi urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia cu formele ei. La majoritatea contravenţiilor, acest element constitutiv are forma de intenţie, însă la unele fapte se poate întîlni şi culpa.
După cum s‑a menţionat deja, doctrina dreptului contravenţional nu conţine soluţii de stabilire a laturii subiective, ca element constitutiv al contravenţiei, comise de către persoana juridică.
Aptitudinea psihică a făptuitorului (persoana fizică) faţă de acţiunile sau inacţiunile sale şi consecinţele acestora este formată din stări efective, cum ar fi: motivele sau mobilurile care determină comiterea faptei; stări intelective, cum este atitudinea conştiinţei faţă de faptă, adică vinovăţia; stări volitive, cum este voinţa de a săvîrşi fapta şi scopul[18].
Ca element al laturii subiective, prin voinţa de a săvîrşi contravenţia, se înţelege că făptuitorul din iniţiativa sa proprie şi neconstrîns de nimeni a trecut la comiterea ei. Vinovăţia este un semn principal al laturii subiective, care se manifestă în atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările acesteia.
Formele de bază ale vinovăţiei sînt: intenţia şi imprudenţa.
Intenţia este cea mai răspîndită formă a vinovăţiei atît în practica judiciară, cît şi în legislaţie. Intenţia directă se consideră numai în cazul cînd persoana care a săvîrşit o contravenţie îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi le‑a dorit[19]. Intenţia indirectă se consideră în cazul cînd persoana care a săvîrşit contravenţia îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a admis, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Imprudenţa, la rîndul ei, are două forme: sineîncrederea şi încrederea exagerată în sine. Se consideră că fapta este comisă prin imprudenţă, forma sineîncrederea atunci cînd persoana prevede caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede consecinţele social periculoase, însă nu le doreşte şi face tot posibilul pentru a le evita. În cazul sineîncrederii, persoana, prevăzînd caracterul social periculos al faptei sale şi consecinţele acesteia (elementul intelectiv), nu doreşte survenirea urmărilor (elementul volitiv). Persoana comite o contravenţie prin imprudenţă (forma neglijenţei contravenţionale) atunci cînd nu prevede caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, însă a avut şi posibilitatea şi obligaţia să le prevadă.
Neglijenţa constituie unica formă a vinovăţiei în cazul în care persoana nu prevede caracterul social periculos al faptei sale.
Semnele facultative ale laturii subiective a contravenţiei sînt: motivul şi scopul. Motivul este imboldul interior care determină persoana să săvîrşească contravenţia şi îi dirijează voinţa în momentul săvîrşirii ei. Scopul — reprezentarea pe plan mintal a rezultatului care va apărea în urma săvîrşirii faptei contravenţionale, rezultatul urmărit de către făptuitor.
[1] Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 105.
[2] Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. Ediţia a III‑a. Bucureşti: Şansa, 1999, p. 82‑83.
[3] Draghici C. ş.a. Op. cit., p. 35.
[4] Orlov M., Belecciu Şt. Op. cit., p. 160.
[5] Furdui S. Drept contravenţional. Op. cit., p. 91.
[6] Guţuleac V. Drept contravenţional — ramură sau subramură a sistemului de drept în Republica Moldova? În: revista „Legea şi viaţa“, martie, 2011, p. 18.
[7] Бахрах Д. Н. Административная ответственность граждан СССР. Op. cit., p. 43.
[8] Hotca A. M. Op. cit., p. 121.
[9] Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 106.
[10] Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 106.
[11] Orlov M. Drept administrativ. Op. cit., p. 154.
[12] Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Bucureşti: Lumina Lex, 2007, p. 384.
[13] Ibidem, p. 384.
[14] Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 109.
[15] Hotca A. M. Op. cit., p. 124.
[16] Hotca A. M. Op. cit., p. 131.
[17] Codul contravenţional al RM, art. art. 109‑158.
[18] Ветрова Н. И., Ляпунова Ю. И. Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Учебник, издание второе, исправленное и дополненное. Москва: Юриспруденция, 2001, p. 82.
[19] Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii. Op. cit., p. 165.