Reprezentând un procedeu general al spiritului, comparabililtatea juridică a apărut ca o necesitate, din dorinţa reală de universalitate juridică a precursorilor ramurilor de drept, care în marea lor majoritate au înţeles importanţa unificării ideologice, un aport determinant in acest sens, avându-l scolile istorice: franceză, germană, italiană, belgiană, etc. În mod treptat, prin raţionamente şi căi diferite, precursorii au concluzionat asupra existenţei unei arhetipologii universale, fundamentată pe exisenţa in toate sistemele de drept a aceloraşi instituţii juridice. Chiar dacă principial existau mici diferenţe generate de tehnica lor normativă, ordinile juridice nu se opuneau în ceea ce priveşte conceptele lor, instituţiile, noţiunile sau după caz, categoriile lor fundamentale. Aşadar, identitatea instituţională a constituit elementul de universalitate al ideologiilor juridice, care au determinat adoptarea unanimă de către precursori a aceleiaşi direcţii de orientare juridică. Analizând din perspectivă instituţonală, compararea termenilor era foarte uşor de realizat, întrucât instituţiile juridice aferente fiecărui stat, erau oarecum similare, existând doar mici valenţe de ordin naţional. În fapt, conţinutul fiind universal, metoda comparării se limita practic la un simplu procedeu analitic, întrucât comparatistul se rezuma doar la analizarea instituţiei din perspectiva efectelor pe care le creează în diverse ordini juridice.
În urma finalizării procedeelor de comparare instituţională, aceştia au constatat că instituţiile juridice sunt oarecum similare fiecarui sistem de drept, mai în toate cazurile de comparare fiind identificate instituţii cum ar fi: căsătoria, divorţul, rapoturile juridice între soţi, filiaţia, contractul, răspunderea delictuală, îmbogăţirea fără justă cauză, posesia, proprietatea, testamentul, succesiunea, etc. Privind din perspectivă comparativă, dreptul are în acest sens, o acţiune asemănătoare istoriei. Ca şi acesta, el produce un efecte de distanţare. După cum istoria ne permite să apreciem într-un chip nou evenimentele cotidiene, tot astfel dreptul comparat permite o anumită detaşare din mentalitatea proprie, capabilă să învedereze o serie de aspecte ale propriului sistem juridic, care de obicei scapă neobservate.
„De fapt, scrie L. J. Constantinesco, comparaţia permite, nu numai să se pătrundă într-un mod conştient, într-o altă lume juridică, dar, de asemenea, să se ia un recul prin raport cu propriul său drept, care apare într-o altă lumină".
Aceasta îi permite, mai întâi, să se descopere în propriul său drept aspecte noi, calităţi şi defecte care până atunci rămăseseră ascunse. Comparaţia poate releva că, de exemplu, unele elemente ce caracterizează instituţiile juridice naţionale au în realitate o importanţă mult mai limitată decât le-o acordă juriştii naţionali; să se descopere că o instituţie juridică considerată ca indispensabilă, doarece dă răspuns necesar unor probleme permanente, nu este în realitate decât rezultatul unui accident sau al unei întâmplări.
Comparaţia poate arăta că alte drepturi rezolvă aceeaşi problemă prin alte instituţii mai proprii sau mai simple. Ea poate arăta de ce şi cum anume anumite instituţii naţionale sunt depăşite sau desuete...".
La rândul său, Rene Rodiere sublinia: „comparatia ajută să stabilim redarea subtilă şi profundă a legăturilor, raporturilor dintre diversele instituţii ale unui sistem. El permite, în ansamblul instituţiilor şi a regulilor unui sistem juridic să se releve ceea ce este esenţial, ceea ce exprimă natura intimă a acestui sistem, ceea ce constituie fundamentele de care nu te poţi atinge, fără a proceda la o revedere generală a ideilor morale care l-au inspirat şi fără să fi recunoscut structurile sociale care îl susţin".