Drept

Gruparea sistemelor naţionale în mari familii de drept capătă o înfăţişare, distinctă în cazul fiecărei ramuri de drept. În funcţie de conţinutul ramurii de drept, criteriile de împărţire în mari familii diferă, astfel încât tabloul pe care îl oferă este total diferit. Este de la sine înţeles că prezentul curs nu va putea îmbrăţişa toate ramurile de drept, fapt pentru care vom analiza comparativă - la marile sisteme de drept privat.

Se admite în general că un mare sistem sau o mare familie de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale, în raport de anumite trăsături comune ale acestora.⁸

La această idee trebuie făcută însă o rezervă importantă referitoare la aşa-numitele „sisteme religioase şi tradiţionale". Sigur că din punct de vedere istoric, aceste sisteme reprezintă anacronisme, vestigii ale altor epoci.

Nu e mai puţin adevărat însă că, aşa anacronice cum sunt, aceste sisteme juridice care se încadrează cu greu în toate clasificările încercate până astăzi, guvernează încă sute de milioane de oameni, astfel încât ele nu pot fi ignorate, eliminându-le, aşa cum au făcut unii cercetători, de pe harta juridică a lumii.

Caracteristic pentru „sistemele tradiţionale" e faptul că sunt ataşate statutului personal.

Cu alte cuvinte, normele lor nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu, ci tuturor celor care, având o anumita religie, indiferent în ce stat ar domicilia, sunt supuse unui statut personal care îşi găseşte temeiul în preceptele acelei religii.

Un exemplu tipic în acest sens ne este oferit de dreptul islamic care, într-o unitate de norme practic inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană, se adresează tuturor adepţilor Islamului, indiferent unde s-ar găsi ei în lume⁸ .

Ca o curiozitate trebuie arătat că juriştii mahomedani menţionează şi astăzi că, înainte de război, limita europeană a sistemului lor juridic o reprezintă Dobrogea, unde, într-adevăr, populaţia de origine turcă locală practică dreptul islamic folosind limba română. Revistele de jurisprudenţă ale timpului publicau chiar uneori hotărâri ale cadiilor-judecători musulmani.

Lăsând la o parte deci accidentul pe care îl reprezintă sistemele de drept tradiţionale, vom analiza criteriile ce trebuie avute în vedere la împărţirea sistemelor naţionale în mari sisteme sau familii juridice.

O privire istorică asupra acestui aspect ne evidenţiază faptul că, deşi preocupările comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisă necesară a oricărei comparaţii, nu s-a putut pune decât după primul război mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii a unui mare număr de state independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala comparatistă iniţiată de englezul Gutteridge şi continuată de elevii acestuia, francezul Rene David si englezul Hamson.

Începând din anul 1900, dată crucială în istoria dreptului comparat, legată de primul congres de la Paris, în literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de clasificare a marilor sisteme de drept. Cele mai multe nu mai prezintă nici un interes. Unele au fost definitiv infirmate de ştiinţă, cum a fost teoria promovată de statele fasciste, care găsea în „rasă" criteriul clasificării. Potrivit acestei teorii, al cărei precursor a fost etnologul Sauser-Hall, sistemele juridice moderne s-ar fi împărţit într-un sistem indo- european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit şi unul barbar.

Consecinţele unei asemenea clasificări erau de-a dreptul bizare. Astfel, dreptul egiptean - e vorba despre legislaţia scrisă - trebuia socotit drept latin, întrucât sistemul egiptean era receptat din Franţa, în timp ce sistemul ceh era considerat drept germanic, pentru că unele reglementări cehe erau receptate din dreptul german.

O altă încercare punea drept criteriu esenţial gradul de evoluţie şi de cultură al diverselor comunităţi umane.

Un autor reputat, Levy Ullman, îşi fundamenta împărţirea pe faptul rolului predominant, într-un anumit sistem de drept al legii, cutumei sau religiei.

Mai pot fi menţionate şi alte încercări de acest fel; efortul ar fi inutil deoarece caracterul lor pseudo- ştiinţific este vădit. Critica ce li se poate aduce autorilor este, după Rene David, dublă.

Pe de altă parte, ei s-au lăsat călăuziţi în mod frecvent de idei preconcepute, punând la baza clasificării lor un criteriu considerat de ei ca esenţial, dar al cărui caracter ştiinţific n-a fost în nici o măsură stabilită. Pe de altă parte, aceste clasificări nu au, adesea, un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neştiinţifice.

Trebuie semnalată chiar clasificarea profesorului francez amintit, formulată în tratatul său de drept comparat din 1950. Potrivit acesteia, în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul ar fi cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale ale democraţiei liberale şi pe o structură economică capitalistă.

Cel de-al doilea este sistemul pe care autorul îl denumea, în 1950 „al lumii sovietice", profund diferit de precedentul din cauza structurii orânduirii sociale căreia i se aplică.

Cel de-al treilea, potrivit lui R. David, este sistemul islamic, care nu poate fi redus la nici unul din sistemele precedente, dată fiind baza sa teologică şi legătură strânsă care uneşte în Islam dreptul cu religia.

Al patrulea este dreptul hindus, drept tradiţionalist şi el, dar care se sprijină pe o bază filozofică proprie, diferită atât de cea a ţărilor creştine, cât şi de cea a lumii musulmane.

Cel de-al cincilea sistem ar fi fost, potrivit autorului, sistemul chinez tradiţional (lucrarea fiind elaborată înaintea proclamării Republicii Populare Chineze).

Ceea ce trebuie reţinut din această clasificare este, mai întâi, locul care se acordă dreptului sovietic. Este de reţinut, de asemenea, faptul că, spre deosebire de alte clasificări, autorul nu recurge la opoziţia dintre sistemele romano-germanic (francez şi german), pe de o parte, şi cel anglo-saxon - de common-law - pe de altă parte, incluzându-le de o potrivă în conceptul de „sistem al lumii occidentale": „Nu am ignorat, făcând aceasta, scrie el, nici una din importantele diferenţe care există între aceste două grupe de drepturi; mi s-a părut că opoziţia dintre cele două grupe, oricât de esenţială ar fi, nu este de acelaşi ordin cum e cea care există între dreptul francez şi cel englez, pe de o parte, dreptul sovietic, dreptul musulman, dreptul hindus sau dreptul chinez, pe de alta parte".

După ce a ajuns la astfel de concluzii, autorul şi-a amendat, într-o altă lucrare, devenită best-seller-ul literaturii comparatiste, această clasificare. In noua lucrare, renunţând la considerarea globală a sistemelor lumii occidentale, autorul distinge o familie romano-germanică, o familie de common-law, una a dreptului socialist (este de remarcat aici evoluţia de terminologie) şi în sfârşit, una a sistemelor filozofice şi religioase.

O altă tentativă de clasificare a fost făcută, de asemenea, în deceniul al şaselea, de comparatistul spaniol Felipe de Sola Canizares. Pentru acesta în lume ar exista doar trei grupe de sisteme: cele occidentale, cele socialiste şi cele religioase.^[1]

O critică aspră, dar justificată, a fost adusă acestor încercări de profesorul francez Rene Rodiere: „Oricât de interesante ar fi, scrie el, acestea au un defect comun: riscă să transforme dreptul comparat într- un studiu de civilizaţie comparată. Dacă de exemplu, se compară reglementările din dreptul iranian şi cele din dreptul francez în materia căsătoriei, se face, în realitate, o comparaţie între ideea de căsătorie, potrivit civilizaţiei musulmane şi cea de civilizaţie creştină. Orice studiu de drept patrimonial comparat între dreptul francez şi cel sovietic, va fi compararea unui sistem socialist de neapropiere privată a mijloacelor de producţie cu un sistem bazat pe proprietatea privată. în ultima analiză ceea ce urmează a se compara nu sunt regulile de drept, cât principiile superioare ale civilizaţiilor". Un astfel de examen este departe de a fi lipsit de interes. El riscă însă să nu aibă decât raporturi îndepărtate cu ştiinţă şi tehnică juridica.

După ce aduce însă astfel de critici judicioase la adresa altor clasificări, autorul francez propune la rândul său una pe care o socotim incompletă în raport cu clasificările formulate de alţi autori occidentali.

El împarte marile sisteme în trei grupe, distingând, pe de o parte: un grup continental - în care include drepturile francez, german, spaniol, etc, unul de common-law - în care include drepturile Regatului Unit, ale diferitelor ţări din common-wealth şi ale Statelor Unite ale Americii, şi, în sfârşit, unul al ţarilor socialiste.

Toate acestea ar avea trăsături comune decurgând din faptul că reprezintă dreptul lumii creştine. Aceasta deoarece autorul, referindu-se la dreptul sovietic, considera că, oricât de profunde ar fi transformările politice şi economice pe care statul sovietic le-a suferit cu începere de la 1917, trecutul continuă să apese puternic asupra dreptului sovietic contemporan.

Compararea sistemului sovietic cu sistemul francez continuă, ca urmare a unui trecut juridic comun, să prezinte un interes de prim plan. în afara acestora, autorul refuză să ia în considerare orice alt sistem juridic. Marile sisteme tradiţionale rămân dincolo de optica pe care autorul francez o are asupra lumii juridice contemporane.

Viciile unui asemenea mod de a gândi sunt evidente. Includerea dreptului statelor „socialiste" în „lumea creştină" frizează ridicolul. Autorul susţine că a folosit drept criteriu de clasificare „baza civilizaţiilor respective".

A considerat totodată că „baza civilizaţiei socialiste" ar fi creştinismul, care şi-ar fi transmis mesajul prin intermediul constantelor dreptului, este atât de absurd încât, pentru oricine ar cunoaşte, chiar superficial realităţile acestor state, filozofia care le inspiră, motivarea acestei teorii este evident neştiinţifică.

Pe de altă parte, caracterul incomplet al clasificării care ignoră toate sistemele juridice tradiţionale ale Asiei şi Africii, ce guvernează încă sute de milioane de persoane, pe motiv că „baza civilizaţiei" de la care pornesc este incomparabilă cu a celorlalte, atârnă greu în balanţa valorii ştiinţifice în defavoarea acestei clasificări.

Există, de asemenea, şi alte critici ce se pot aduce punctului de vedere al autorului citat. Sistemul de common-law nu cuprinde întregul drept al Regatului Unit şi al Irlandei de Nord, deoarece, cel puţin dreptul scoţian se bazează pe principii complet diferite de cel englez. Tot astfel, dreptul S.U.A. sau cel al Canadei nu fac nici ele integral parte din common-law, Quebec-ul şi Louisiana reprezentând excepţii însemnate.

O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel. Comparatistul francez distinge trei grupe „esenţiale" de regimuri juridice - perfect determinate - şi două grupe complementare, mai puţin conturate.

Grupele „esenţiale" sunt:

• sistemul romano-germanic - caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de codificare.
• sistemul de common-law - necodificat şi prezentând particularitatea coexistenţei a trei sisteme de reglementări paralele - common-law propriu-zis, equity şi statute-law.

- sistemul „statelor socialiste".

In afara acestora, autorul menţionează grupele „complementare", sistemele de drept religios, şi sistemul ţărilor din „lumea a treia" aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea independenţei naţionale.

O problemă asupra căreia trebuie să ne oprim, în această încercare de demitizare a gândirii comparatiste socialiste, este cea a imposibilităţii comparaţiei dintre sistemele „burghez" şi cel „socialist".

Se impune aici o distincţie. Pe planul realităţii nu putem nega că, înainte de marile schimbări social- politice din Europa răsăriteană (să luăm ca punct de reper conferinţa de la Malta), existenţa unui sistem juridic al „ţărilor socialiste" nu poate fi negată.

Juriştii de primă mână din aceste ţări, ca Viktor Knapp în Cehoslovacia sau Gyula Eroi în Ungaria, ca şi, arătam mai sus, mulţi comparatişti din ţările occidentale, ca Rene David ori Rene Rodiere, au acreditat şi dezvoltat această optică.

Desigur, teza deosebirii de esenţă dintre dreptul ţărilor socialiste şi cel al tuturor celorlalte state, care marcă o dihotomie în geografia juridică a lumii şi împiedică comparaţia, rămâne de discutat.

E adevărat că această realitate era creată nu de o pretinsă evoluţie internă coordonată a relaţiilor de producţie din aceste ţări, care ar fi condus peste tot la reglementări similare, ci de recepţie a dreptului sovietic mergând uneori până la o copiere fidelă a legislaţiei din Uniunea Sovietică - impusă incontestabil de dominaţia politică exercitată în cele mai multe din statele fostului lagăr (numai China făcea excepţie) de acest stat.

Fenomenul de recepţie, însă, datorită dominaţiei politice, este bine cunoscut în dreptul comparat. A se vedea în acest sens răspândirea Codului civil francez în statele dominate de Imperiul napoleonian .

După evenimentele amintite însă, marele sistem de drept socialist s-a dezagregat, a întrat în istorie. în Polonia, Bulgaria, Cehia şi Slovacia, în Ungaria, în fosta Iugoslavie şi în România schimbările au afectat infrastructura socială şi au început sa aibă repercusiuni esenţiale asupra legislaţiei civile şi comerciale.

Victoria revoluţiilor, sângeroase sau cinice sau a reformelor din aceste ţări este însă prea recentă spre a afecta modificarea codurilor şi a celorlalte acte normative de mare importanţă.                                Ea desigur că va veni cu timpul.

De altfel, privită prin optica pe care o avem astăzi, putem afirma că: „sistemul de drept socialist" - astfel cum am arătat mai sus - era un sistem factic.

El era clădit pe principiile şi structura marelui sistem romano-germanic, din care făcuse parte dreptul ţarist. Întâlnim aceeaşi structura a izvoarelor de drept, o mare asemănare în conceptele fundamentale, aceeaşi împărţire pe ramuri de drept, o abordare oarecum asemănătoare a fenomenului juridic.

⁸⁷ I.Filipescu, M.Jacotă, op. cit., pp.90-112.

Incercările multiple de definire şi clasificare a marilor sisteme de drept, nu pornesc de la o teorie coerentă a sistemelor, ci sunt cel mai adesea, fructul inspiraţiei sau unei conjuncturi speciale în care se găseau autorii clasificărilor.

Un autor belgian, căutând să facă ordine în aceste criterii, alcătuieşte un tablou al tuturor criteriilor care au stat la baza încercărilor de clasificare, punând, necritic, la un loc pe cele serioase şi pe cele cel puţin discutabile.

El stabileşte într-un tablou aceste criterii :

• natura şi rolul;
• originea şi istoria;
• izvoarele;
• autonomia doctrinară;
• tehnica legislativă utilizată;
• structurile juridice;
• terminologia, conceptele şi instituţiile;
• profesionalismul dreptului;
• influenţa societăţii;
• ideologia;
• dinamică sistemului;
• numărul subiectelor de drept care sunt supuse;
• cultura;
• rasa.

Insuşi autorul recunoaşte că numai unele din aceste criterii au caracter juridic, pe când celelalte nu.

Se pune problema care din aceste criterii pot fi reţinute pentru a avea o clasificare ştiinţifică a marilor sisteme de drept.

Mărturisim de la început că nu cunoaştem secretul unei clasificări infailibile, cu atât mai mult cu cât într-o singură generaţie (sau în două) tabloul marilor sisteme de drept s-a schimbat.                                     Vom reţine, de

aceea, dintre criteriile formulate numai pe acelea care sunt admise de cea mai mare parte a autorilor şi care, după părerea noastră, sunt definitorii.

Primul la care ne vom opri va fi structura sistemului izvoarelor dreptului.

Este incontestabil că fiecare sistem de drept are o configuraţie proprie a izvoarelor. Marele sistem romano-germanic, de pildă, rezultat al fuziunii primare dintre cutuma şi dreptul roman, se axează în principal pe două izvoare de drept: legea scrisa şi într-o mai mică măsura cutuma.                                                         Marele sistem

de common-law, pe de altă parte, are ca izvor principal jurisprudenţa - practica instanţelor de judecată care acţionează în numele principiului precedentului judiciar, iar legea scrisă şi cutuma ocupă o poziţie secundară.

In sfârşit, dreptul islamic, ca şi celelalte drepturi religioase şi tradiţionale, este un drept relevant, al cărui principal izvor de drept este cartea sfântă - Coranul - în jurul căreia gravitează celelalte izvoare de drept.

Cel de-al doilea criteriu ce trebuie luat în consideraţie este originea istorică comună a dreptului dintr- un anumit mare sistem. Astfel, marele sistem romano-germanic este rezultatul a două mari fenomene de recepţie: primul a fost recepţia dreptului roman, iar secundul, recepţia dreptului francez şi al celui german, marcate, în primul rând, de codurile civile ale celor două state. Apoi, dreptul francez, astfel cum am arătat, a făcut obiectul unui al doilea val de recepţie prin intermediul drepturilor spaniol, portughez şi italian care receptaseră sistemul francez.

Cât priveşte dreptul islamic, intim împletit cu religia musulmană, acesta s-a răspândit la toate popoarele care au primit religia islamică datorită expansionismului arab şi al celui otoman.

In sfârşit, dreptul hindus este şi el sistemul juridic al popoarelor care au practicat religia hindusă.

Şi ar mai fi în cele din urma un criteriu în clasificarea marilor sisteme de drept care e mai greu observabil poate, dar e considerat de mulţi dintre autorii consacraţi - Rene David bunăoară - ca esenţial în determinarea unui mare sistem de drept: o mentalitate juridică specifică, mentalitate care îşi pune amprenta pe întregul fel: „de a fi " al vieţii juridice din cadrul sistemului.

Despre antagonismul dintre juristul „continental" şi cel „insular", despre optica atât de diferită cu care unul şi celalalt abordează fenomenul juridic s-a scris enorm. Se ajunge până acolo încât un jurist format la şcoala dreptului continental - sa zicem francez - nu poate efectiv practica profesia juridică într-o ţară de common-law şi reciproc. În raport de aceste criterii am întreprins clasificarea marilor sisteme de drept contemporane.

Exemplele pe care le-am dat sunt suficiente pentru a învedera că în cadrul dreptului occidental se deosebesc cel puţin două mari familii de drept.

Prima dintre acestea este: marea familie romano-germanică.

Grupând sistemul juridic francez şi sistemele naţionale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, român, cele din Americă latina etc, precum şi sistemul german, această mare familie, în care sistemele naţionale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rând, prin preponderenţa legii scrise.

Specifică acestor sisteme este existenţa codurilor civile şi comerciale, adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relaţii sociale, supuse unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din 1804, Codul civil german (B.G.B.) din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea se aplică şi în ziua de astăzi. îndeosebi Codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de excepţie, fiind receptat nu numai în statele care în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii coloniale, astfel cum aminteam, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.

Într-adevăr, Codul civil adoptat în 1964 sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, şi aflat în vigoare în ţara noastră, desigur, cu modificări substanţiale, era iniţial o reproducere destul de fidelă a codului francez.

O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărţirea în ramuri de drept. Gândirea juridică franceză de la începutul secolului al XIX-lea era profund carteziană.

Acest cartezianism şi-a pus pecetea pe întreaga reglementare a raporturilor civile şi comerciale, conferindu-le o rigoare logică şi o sistematizare aproape ireproşabilă. In acest spirit s-a produs şi împărţirea sistemului juridic în ramuri de drept, fiecare cu metodele sale specifice şi cu o anumită mentalitate caracteristică. Prima şi cea mai importantă diviziune a dreptului, moştenită din dreptul roman, e cea în drept public şi drept privat. Este clasificarea fundamentală din dreptul occidental, bazată pe diferenţa de metoda de reglementare şi care reflectă în fond rolul esenţial jucat de proprietate privată.

În raport de aceasta, împărţirea pe ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se împarte, astfel, în drept constituţional, administrativ, financiar etc, iar dreptul privat în drept civil, comercial, etc. fără ca deosebirile dintre aceste ramuri sa aibă caracterul esenţial al celor dintre dreptul public şi cel privat.

O problemă specială în acest context este ridicata de dreptul ţărilor scandinave. Unii autori văd în dreptul ţărilor nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda) un mare sistem de drept, deosebit atât de cel romano-germanic, cât şi de cel din common-law. După părerea noastră, o astfel de optică nu rezistă unei analize atente a dreptului actual, aplicabil în mod complet, care nu dovedeşte că ar cuprinde elemente substanţial deosebite de cel romano-germanic.

Există, de asemenea, o certă influenţă a sistemului de common-law datorită frecventelor legături culturale şi economice dintre statele scandinave şi insula britanică.

El nu ocupă, de aceea, locul unui mare sistem de drept, ci este tratat în cadrul sistemului romano- germanic, specificându-se însă că reprezintă un caz special.

Structura internă a dreptului englez sau mai precis a ceea ce numim common-law în sens larg, este considerabil diferită de acesta. Nu vom întâlni aici coduri, ca în dreptul francez şi cel german, după cum nu vom întâlni, în general, acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă şi cea comercială. Regulile esenţiale ale dreptului civil sunt, astfel cum am arătat, de origine jurisprudenţială.

Trebuie notat că Anglia nu are nici măcar constituţie scrisă, ci doar câteva legi cu caracter constituţional, care nu acoperă însă aria raporturilor constituţionale. Instrumentul principal de secretare - termenul folosit în literatura de specialitate - a dreptului, este regula precedentului, potrivit căreia, după distincţii asupra cărora vom reveni, hotărârea unei instanţe superioare sau chiar a aceleiaşi instanţe pronunţate anterior, devine obligatorie pentru instanţa ce are de soluţionat un caz asemănător. Pe această cale, datorită obligativităţii precedentului, s-a creat, în decursul deceniilor sau chiar al secolelor, un întreg sistem juridic la fel de coerent, sub multe aspecte, ca şi cel din ţările continentale.

Nu trebuie crezut, desigur, că rolul actului normativ în sistemul de common-law este inexistent sau că sisteme continentale exclud aportul jurisprudenţei. Statute-law, acea reglementare realizată prin bill-uri, acte normative emise de puterea de stat, capătă un rol din ce în ce mai mare, pe măsura dezvoltării economice şi sociale, incompatibilă, în mod evident, cu practicele jurisprudenţei. Este de reţinut însă că, pe calea atuului normativ, sunt doar parţial reglementate aspectele fundamentale ale relaţiilor civile şi comerciale, aceste acte intervenind îndeosebi, în materie: administrativă, penală, contravenţională, fiscală, etc...

Pe de altă parte, preeminenţa actului normativ în sistemele continentale nu exclude nici ea rolul, uneori însemnat, pe care este chemată să-1 joace practica judiciară în creaţia de drept. Sunt semnificative în acest sens exemplele dreptului elveţian şi german.

Un element caracteristic sistemului de common-law este şi inexistenţa conceptului de ramură de drept. Spiritul pragmatic care caracterizează gândirea juridică insulară a condus la stingerea diferenţelor, adesea artificiale, pe care dreptul continental le face între ramurile de drept. împărţirea tripartită pe care am amintit-o, tipică sistemului anglo-saxon, nu are nimic comun cu diviziunea romanistă a ramurilor dreptului.

În common-law, în equity cât şi în statute-law, întâlnim atât reguli care în concepţia juriştilor continentali ar fi de drept public, cât şi altele care ar fi de drept privat.

Iată de ce, dreptul romano-germanic şi cel de common-law formează două mari sisteme de drept deosebite.

De altfel, sistemul de common-law nu este nici el unitar. Dreptului britanic i se alătură dreptul Statele Unite ale Americii, care are o structură proprie, particularităţi marcante şi o evoluţie deosebită de cel dintâi. Este, de asemenea, indiscutabil că dreptul dominioanelor britanice (Canada - cu excepţia provinciei Quebec, Australia, Noua Zeelandă), deşi nu au o suficientă documentare în privinţa lor, a suferit o evoluţie care le-a depărtat într-o măsură însemnată de dreptul metropolei.

Tot astfel, în anumite state din Asia sau din Africa, foste colonii britanice, sistemul de common-law a fost păstrat, însă a făcut obiectul unor evoluţii spectaculoase. E suficient să citam în acest sens cazul Indiei, în care domenii însemnate ale dreptului privat britanic au fost legiferate, fapt nemaiîntâlnit în ţara de origine.

Trebuie să facem loc în clasificarea noastră unui al treilea mare sistem, mai precis unui grup de sisteme, deosebit de răspândite, drepturile religioase şi tradiţionale.

De inspiraţie religioasă, create în timpul evului mediu, păstrând, în raport de societăţile în care îşi găsesc aplicare, multe elemente medievale, aceste sisteme nu ar putea fi reduse, decât în pofida evidenţei faptelor, la vreunul din sistemele juridice europene sau americane.

Este adevărat că existenţa acestor sisteme încurcă toate clasificările, ele scăpând oricăror criterii ce sunt puse la baza acestora.

Se pare însă mai important a le studia ca atare, decât să trecem peste ele din dorinţa de a da satisfacţie unei logici formale.

Este amintit, în primul rând în acest context, dreptul musulman. El este, incontestabil, cel mai cunoscut şi cel mai răspândit, datorită numărului subiecţilor cărora le este aplicabil. Dar, alături de el, trebuie menţionate şi alte construcţii juridice interesante, cum sunt dreptul ebraic, cel hindus, dreptul chinez tradiţional, cel japonez etc...

Există, în ţările în care aceste sisteme sunt aplicabile, un adevărat dualism juridic, întrucât adesea, sistemele tradiţionale sunt incomplete, ele privind îndeosebi materia persoanelor, familiei şi succesiunilor, materii care se situează în centrul interesului religios.

Ele sunt completate - uneori chiar dublate - în anumite state care s-au modernizat, de o legislaţie scrisă care, uneori, promovează principii şi reglementări diferite de cele ale dreptului tradiţional. Astfel sunt unele state islamice - cum ar fi Egiptul, Algeria, Irakul, Siria - care au adoptat reglementări moderne fără a înlătura dreptul islamic, ori Israelul, în care a fost elaborat un drept - pe care putem să-1 denumim statal - uneori de-a dreptul opus dreptului rabinic tradiţional.

Căror sisteme juridice aparţin aceste state: celor europene, de la care s-a inspirat legislaţia scrisă ori celor tradiţionale?

Lucrurile, credem, trebuie luate aşa cum sunt. întrepătrunderea celor două reglementări conduce adesea la o sinteză juridică pe care nu avem voie să o ignoram şi care îşi pune sigiliul într-un alt chip pe dreptul fiecăruia dintre aceste state.

Nu trebuie să omitem, de pildă, faptul că în Egipt sau în Algeria codurile civile conţin texte ca în caz de lacune sau de conflict între prevederile lor şi principiile dreptului musulman, dispun ele însele că se aplică cel din urmă.

Ar fi greşit, în felul acesta să afirmăm că (astfel cum, de altfel, s-a întâmplat în Turcia după revoluţia Junilor Turci, care a îndepărtat dreptul islamic, receptând codurile elveţiene) există o tendinţă generală de abandonare a reglementărilor tradiţionale în favoarea celor statale.

Chiar în Israel, dreptul tradiţional este aplicabil persoanelor de origine mozaică, în timp ce dreptul scris se aplică celor de alte religii, ori, dacă este cazul, căsătoriilor interconfesionale.

Va trebui să facem, de asemenea, loc în panorama noastră dreptului cutumiar care mai guvernează încă - cel puţin parţial - unele state africane, pentru că numai astfel vom deveni conştienţi de bogăţia şi varietatea fenomenului juridic contemporan.

^[1] V.D.Zlătescu, op.cit., pp.112-113.