De‑a lungul evoluţiei dreptului, concepţiile despre existenţa sau inexistenţa contravenţiei (ca specie de infracţiune), a existenţei sau inexistenţei răspunderii şi aplicarea sau neaplicarea sancţiunilor au avut şi ele un parcurs corespunzător. De fapt, nici în prezent nu există o unanimitate de opinii în privinţa cauzelor care determină inexistenţa ilicitului, inexistenţa răspunderii juridice sau nesancţionarea făptuitorului[1]. Mai mult decît atît, în literatura de specialitate deseori se confundă sintagmele „cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei (cauzele de inexistenţă a contravenţiei)“; „cauzele care înlătură răspunderea contravenţională“; „cauzele care înlătură aplicarea sancţiunilor contravenţionale“.
În ceea ce ne priveşte, susţinem în totalitate opinia savantului A. Hotca, potrivit căruia cauzele de inexistenţă a răspunderii contravenţionale nu trebuie confundate cu cauzele de inexistenţă a contravenţiei, deoarece primele nu exclud alte forme de răspundere, în timp ce, de regulă, inexistenţa contravenţiei atrage şi inexistenţa altor forme de răspundere. Mai mult decît atît, în situaţia incidenţei cauzelor de inexistenţă a contravenţiei lipsesc toate elementele raportului contravenţional de conflict, pe cînd în situaţia incidenţei cauzelor de inexistenţă a răspunderii lipseşte numai unul sau două dintre elementele acestui raport[2].
Cauzele de inexistenţă a contravenţiei trebuie delimitate de cauzele de nerăspundere, numite în doctrină: cauze care înlătură răspunderea; cauze exoneratoare de răspundere; cauze de impunitate; cauze de nepedepsire; cauze de neresponsabilitate etc[3]. Cauzele de inexistenţă a contravenţiei sînt stări, situaţii sau împrejurări care împiedică realizarea conţinutului contravenţiei. În schimb, în cazul cauzelor de nerăspundere contravenţională, fapta este contravenţie, însă ea nu atrage efectul inevitabil — aplicarea sancţiunilor contravenţionale.
Deci, atît doctrina, cît şi legislaţia naţională şi a altor state admite prezenţa unor stări, situaţii, împrejurări, în care caracterul contravenţional obişnuit al faptei să fie, în mod excepţional, înlăturat. Sînt situaţii cînd legea prevede că, deşi sînt întrunite toate elementele şi condiţiile răspunderii juridice, aceasta totuşi nu operează. Este vorba despre cauzele care înlătură caracterul contravenţional al unor fapte ilicite.
Dacă luăm în considerare faptul că contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin caracterul prejudiciabil al faptei şi prin valoarea relaţiei sociale lezate, atunci este logic să considerăm că circumstanţele care înlătură caracterul penal al unei fapte ilicite sînt aplicabile şi în sfera dreptului contravenţional, cu rectificările de rigoare.
Doctrina şi legislaţia naţională în domeniul investigării, reglementării şi combaterii ilicitului contravenţional au preluat mult din doctrinele altor state. Bazîndu‑ne pe rezultatele analizei diverselor concepţii privind cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei, menţionăm că orice faptă concretă, săvîrşită de către o persoană, are caracter contravenţional atunci cînd conţine trăsăturile esenţiale stipulate în Codul contravenţional şi întruneşte condiţiile pentru a fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului contravenţional al faptei şi, în consecinţă, exclude şi răspunderea contravenţională în acel caz concret.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sînt acele împrejurări, stări ori situaţii a căror existenţă în timpul săvîrşirii faptei fac ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. Amintim că, aceste trăsături sînt: gradul de pericol social al faptei, săvîrşirea cu vinovăţie a acesteia, calificarea făcută de lege ca fiind contravenţie şi posibilitatea aplicării pedepsei contravenţionale[4].
În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături sîntem în prezenţa unei contravenţii, care, desigur, atrage răspunderea contravenţională.
Excepţie de la regula generală fac cauzele expres prevăzute de lege. Actuala lege contravenţională prevede următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei comise, precum şi, evident, răspunderea contravenţională: 1) starea de iresponsabilitate (art. 20); 2) legitima apărare (art. 21); 3) starea de extremă necesitate (art. 22); 4) constrîngerea fizică şi/sau psihcă (art. 23); 5) riscul întemeiat (art. 24); 6) cazul fortuit (art. 25)[5].
[1] Hotca A. M. Op. cit., p. 214.
[2] Hotca A.M. Op. cit., p. 219.
[3] Ibidem.
[4] Guţuleac V. Drept contravenţional. Op. cit., p. 111.
[5] În prezenta lucrare nu dispunem de posibilitatea de a examina fiecare cauză de inexistenţă a contravenţiei.