Într-un stat constituţional oricare tip de activitate trebuie să fie reglamentat. Din păcate, asigurarea legislativă a relaţiilor informaţionale în Republica Moldova lipseşte, iar aceast domeniu a legislaţiei este "terra incognita" pentru organele legislative din ţară.
Într-o societate contemporană informaţia deţine un rol important, iar resursele informaţionale sunt una dintre cele mai importante active ale statului, de rând cu resursele naturale, umane, financiare, etc. şi definesc potenţialul lui.
Crearea societăţii contemporane informaţională în Republica Moldova necesită rezolvarea unui complex de sarcini în vederea formării mediului informaţional, care ar asigura dezvoltarea eficace a sitemelor informatice şi a reţelelor de transfer a datelor, formarea resurselor informaţionale, elaborarea produselor informaţionale, prestarea serviciilor informaţionale, pregătirea cadrelor în acest domeniu, etc.
În 1946, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat una dintre primele sale rezoluţii, în care se spune: "Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi... piatra de încercare a tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase".
Este o afirmaţie foarte generală. Ce credeţi că a vrut să spună ONU prin această rezoluţie?
Având în vedere că liberul acces la informaţie este considerat un drept al omului atât de important, faptul că el nu este formulat mai clar în standardele internaţionale ale drepturilor omului ar putea fi surprinzător. Textul Articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este clar şi fără echivoc:
"Toţi oamenii au dreptul la liberă opinie şi exprimare; acest drept înseamnă libertatea de a-ţi exprima nemijlocit propria opinie şi de a căuta, primi şi comunica o informaţie din orice mijloc şi indiferent de frontiere" ("sublinierea noastră").
Deşi libera exprimare pare benefică atât pentru cei "care comunică informaţia", cât şi pentru cei care o primesc, ideea potrivit căreia cetăţenii au dreptul să obţină informaţii de la instituţiile guvernamentale nu era unanim recunoscută la acea vreme. Suedia avea garantată în Constituţie libertatea informaţiei începând din 1776, dar ea încă se înscria într-o minoritate.
Scriitorul american Walter Lippmann afirmase că un oficial ales nu răspunde decât în faţa instituţiei sale, nu şi în faţa electoratului: "Acolo unde guvernul este dominat de opinia maselor, funcţiile puterii sunt grav afectate". În mod asemănător, sistemul britanic al democraţiei parlamentare se baza pe principiul conform căruia numai legislativul putea monitoriza guvernul, nu şi publicul. În viziunea lui Walter Bagehot, principalul teoretician al guvernării parlamentare britanice, democraţia nu putea funcţiona decât "dacă guvernanţii nu trebuie să dea socoteală vulgului".
Acestea erau concepţiile încă predominante în majoritatea cercurilor guvernamentale din anii '40. (Ca să fim cinstiţi, aceste concepţii sunt larg răspândite şi astăzi). Iată de ce textul Rezoluţiei Adunării Generale a ONU a însemnat o rupere atât de radicală de trecut. Să ni-l reamintim:
"Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi. piatra de încercare a tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase".
Poate că acesta este primul lucru la care se gândeşte cineva atunci când aude cuvintele "liber acces la informaţii". Guvernele, ca şi alte instituţii cu putere de decizie, cum ar fi companiile comerciale, deţin informaţii despre toţi locuitorii ţării. Aceste informaţii sunt de la cele mai simple - locul naşterii unei persoane, adresa acesteia - până la cele mai complexe, cum ar fi cele medicale.
Cantitatea şi complexitatea informaţiilor deţinute a crescut o dată cu dezvoltarea tehnologiei. Astfel, computerizarea documentelor guvernului şi companiilor face mult mai uşor schimbul de informaţii între diverse categorii de documente.
Nimic înfricoşător în capacitatea propriu-zisă a guvernelor de a deţine informaţii. Dacă guvernele nu ar deţine astfel de informaţii, ele nu ar putea să ofere publicului serviciile aşteptate şi nici nu ar înţelege drepturile fiecăruia. De exemplu, oamenii ar fi nemulţumiţi dacă li s-ar spune că nu pot vota la alegerile viitoare pentru că autorităţile electorale nu i-au înregistrat.
La fel, cineva s-ar putea îngrijora dacă, atunci când vine să extragă bani din cont, ar constata că banca nu îi are contul înregistrat. Aşadar, este normal ca o instituţie să deţină date despre persoane, pentru că numai aşa o societate poate funcţiona normal.
Şi, totuşi, ceva îi îngrijorează pe oameni: teama că "Big Brother" ştie prea multe despre viaţa lor de zi cu zi. Deseori, această teamă este justificată. Mai întâi, există un motiv de ordin practic pentru care oamenii sunt îndreptăţiţi să ştie ce informaţii deţin autorităţile despre ei. Un alt motiv ar fi acela că oamenii trebuie să aibă posibilitatea să cunoască aceste date şi, dacă sunt eronate, să le poată corecta. Dar chiar dacă nu ar exista un motiv pur practic pentru accesul la informaţii, oamenii tot trebuie să aibă dreptul elementar de a le afla.
Conform tratatelor internaţionale pentru drepturile omului, dar şi potrivit legislaţiilor naţionale, individul are dreptul la viaţă privată. Accesul la informare este unul din mijloacele prin care un individ se poate asigura că dreptul la viaţă privată îi este respectat.
Guvernele şi celelalte instituţii deţin multe informaţii care pot afecta bunăstarea individului ca membru al societăţii, chiar dacă aceste informaţii nu se referă la el în mod direct.
Vă puteţi gândi la anume tipuri de informaţii deţinute de guvern, pe care o persoană ar trebui să le cunoască?
Există multe tipuri de informaţii deţinute de guvern, care afectează viaţa individului. Ele se pot înscrie în oricare dintre categoriile următoare (sau în multe alte categorii):
- politică;- viaţă socială;- sănătate;- educaţie;- mediu;- planuri de investiţii;- securitate;- justiţie.
În toate aceste domenii, individul, ca cetăţean, are diverse drepturi. Dacă nu primesc informaţii exacte despre activitatea guvernului în aceste domenii, atunci oamenii nu îşi pot exercita drepturile pe deplin.