Inviolabilitatea vieţii personale se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai
vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul e senţial aldeclaraţiilor, documentelor politicojuridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din t impulfeudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al "declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană, recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social.
Ca urmare, atât pe plan internaţional, în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948; în Pactulint ernaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat de aceeaşi Adunare Generală în 1966 şi în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităţilor, structurilor şi proceselor sociale contemporane, ca şi pe plan naţional, în Constituţie sau în alte acte fundamentale ale statului, inviolabilitatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor efectiv.
„Dreptul la respectarea vieţii private constituie sfera fiecărei existenţe în care nimeni nu se poate amesteca fără a fi invitat". I. Rivero
Conceptul dreptului la viaţă privată a fost explicat mai întâi ca „dreptul de a fi lăsat în pace", însă acesta a evoluat până în zilele noastre într-un concept mai larg, care ar putea fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume.
Prin dezvoltarea unei vaste jurisprudenţe în domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prin protecţia familiei se înţelege protecţia legăturilor familiale, chiar dacă acestea nu sunt oficializate prin căsătorie, adopţie, recunoaştere a unui copil natural etc.
Prin dreptul la viaţă privată sunt recunoscute dreptul la relaţii sociale, dreptul la intimitatea vieţii private, dreptul la un mediu sănătos (drept nerecunoscut ca atare, însă protejat indirect dacă prin poluarea mediului este prejudiciată integritatea fizică şi morală a subiecţilor).
Republica Moldova se află, deocamdată, la etapa de promovare a semnificaţiei dreptului de viaţă privată. Acest drept nu este perceput încă în suficientă măsură ca un drept inerent fiinţei umane, care solicită statului nu numai datoria de neimixtiune, dar şi obligaţiuni pozitive care cer în mod concret de la autorităţi să întreprindă măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile individului.