Drept

In urma razboaielor daco-romane (101-102 / 105-106), o mare parte a teritorirului locuit de GD a intrat in componenta statului roman, ramanand in continuare locuite de dacii liberi Crisana, Maramuresul si N-ul Moldovei. Pe de alta parte, insa, nu toate teritoriile cucerite de romani au fost incluse administrativ in provincia romana dacica, astfel incat Muntenia, coltul S-E al Transilvaniei (Transilvania dintre Olt si Carpati), precum si S-ul Moldovei au intrat in componenta provinciei Moesia Inferioara. Provincia Dacia a fost supusa unor reorganizari succesive:

• 106-117 (pana la moartea lui Traian), Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara in cadrul imperiului Roman cuprinzand Muntenia, Banatul si Transilvania, cu exceptia Crisanei, Maramuresului.
• 117-124: la moartea imp Traian, noul imparat Hadrian intreprinde o noua reorganizare a provinciei, in sensul ca abandoneaza S-ul Moldovei si cea mai mare parte a Campiei Muntene care erau greu de aparat si imparte restul teritoriului ramas sub dominatie romana in 2 provincii:
  • Dacia Inferioara – cuprinde coltul S-E al Transilvaniei si Oltenia
  • Dacia Superioara – cuprinde Banatul si restul Transilvaniei ramas sub stapanire romana;
• 124: imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superioara zona aflata la N de Aries si de Muresul superior, creand o noua provincie, denumita Dacia Porolisensis
• 168-169: Imparatul Marc Aureliu realizeaza ultima reorganizare a provinciei Dacia: Dacia Superioara si Dacia Inferioara sunt contopite intr-o singura provincie denumita Dacia Appulensis, din care este desprins ulterior Banatul, dupa alti autori Oltenia, formandu-se o noua provincie denumita Dacia Malvensis; Dacia Porolisensis e mentinuta in vechile sale granite;

Organele centrale de conducere ale provinciei Dacia

Dacia facea parte din categoria provinciilor imperiale, nepacificate, fiind condusa direct de imparat prin intermediul unui reprezenant al sau, un guvernator al provinciei care purta titulatura de legatus augusti propraetore; era recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avea rang consular, adica fusese fost consul la Roma si ca atare avea imperium pro consulare, adica puterea de comanda a consulului, ca atare avea depline puteri militare, judiciare si civile.

Resedinta guvernatorului si capitala provinciei se aflau la Colonia Augusta Dacica Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aceasta situatie s-a mentinut pe tot timpul domniei imparatului Traian. Dupa prima reorganizare a provinciei, Dacia Superioara este condusa in continuare de un guvernator care purta titulatura de legatus augusti propraetore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar de rang pretorian, adica fost pretor la Roma, el avand dreptul de a comanda o singura legiune romana.Resedinta acestui guvernator se afla la Appulum unde rezida Legiunea a 13-a Gemina, pe care o comanda. Capitala provinciei ramane in continuare Colonia Ulpia Traiana. Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana condusa de un procurator augusti, denumit si procurator prezidial,  sau in latineste praeses, apartinand ordinului ecvestru (cavalerilor) si care jus gladi, in virtutatea caruia exercita depline puteri civile, judiciare si militare. Capitala provinciei si resedinta guvernatorului se aflau la Drobeta.  

Aceeasi situatie avem si in Dacia Porolisensis, condusa si ea de un procurator prezidial, cu resedinta la Napoca. Dupa ultima reorganizare a Daciei, in Dacia Porolisensis, atributiile guvernatorului au fost preluate de comandantul Legiunii a 5-a Macedonica. Dacia Malvensis era condusa de un procurator prezidial cu resedinta la Malva, iar guvernatorul Daciei Appulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul ca el redevine de rang consular purtand titulatura de legatus augusti propraetore daciarum trium. In aceasta calitate coordona toate cele 3 provincii Dacia pe plan militar, administrativ si judiciar.

Unitatea celor 3 provincii a fost intarita si prin faptul ca din vremea imparatului Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana este denumita metropolis a celor 3 Dacii.

Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium provinciae (Concilium daciarum trium) introdus din vremea imparatului Marc Aureliu. Este o adunare provinciala alcatuita din reprezenanti ai oraselor din Dacia, care se intruneau o data pe an la Colonia Ulpia Traiana in Palatul augustalilor.  Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si ordinului depulionilor, si alegeau dintre ei un presedinte al adunarii care indeplinea si functia de preot al cultului imperial in Dacia (sacerdos arae augusti). Aceasta adunare provinciala era, insa, un organ consultativ cu atributiuni restranse, limitate la discutarea unor probleme de interes generale ale oraselor si provinciilor si la sustinerea acestor interese in fata administratiei imperiale, sens in care reprezentantii oraselor puteau adresa plangeri imparatului fata de abuzurile magistratilor provinciali. In realitate, principala sarcina a lui Concilium provinciae era intretinerea cultului imparatului in viata, in scopul intaririi unitatii provinciilor, precum si in scopul cresterii loialitatii si atasamentului provincialilor fata de stapanirea romana.

Organizarea financiara a provinciei Dacia

Administrarea finantelor provinciei revene unui procurator financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se centralizau toate datele de natura fiscala privind veniturile si impozitele aplicate. Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei, era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si avea in subordinea sa un intreg aparat fiscal. Aceasta situatie s-a mentinut in urma reorganizarilor succesive ale provinciei  Dacia, in Dacia Superioara si in Dacia Appulensis. Mai mult, in Dacia Appulensis, atunci cand locul guvernatorului imperial era vacant, atributiile sale erau exercitate pe timpul interimatului de procuratorul financiar care actiona ca un viceguvernator. In provinciile procuratoriene, anume Dacia Inferioara, Dacia Porolisensis si Dacia Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii.  In Dacia Porolisensis, dupa ce conducerea provinciei a fost preluata  de comandantul Legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare au fost incredintate unui procurator financiar special.

In vederea stabilirii impozitelor erau efectuate din 5 in 5 ani recensaminte ale bunurilor si persoanelor de catre magistrati specializati denumiti duumvirii cvinvenares. Impozitele erau de 2 categorii:

• Impozite directe (tributa)
• Impozite indirecte (..)

Din prima categorie faceau parte tributum soli (stipendium), care insa, se platea si pe cladiri si tributum capitis, care este un impozit personal, care era platit nu numai de catre cetatenii romani, ci si de catre locuitorii necetateni ai provinciei.

Impozitele indirecte erau numeroase, cele mai importante fiind impozitul de 5% pe mosteniri (vicesima ereditatis) si impozitul de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor, un fel de taxa vamala pentru incasarea careia au fost organizate in Dacia, atat in interiorul provinciei, cat si la granita oficii vamale denumite statiomes, ele au fost conduse la origine de sclavii imperiali, apoi activitatea de incasare a impozitelor a fost incredintata unor arendasi denumiti conductores, iar dupa reforma lui Marc Aureliu, aceasta activitate a fost preluata de procuratori vamali, recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea locala a provinciei Dacia

                In Dacia au existat 2 categorii de asezari:

• Urbane
• Rurale

Asezarile urbane erau de 2 categorii:

• Colonii
• Municipii

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de plenitudinea drepturilor civile si politice. Mai mult decat atat, unele dintre colonii erau investite cu jus italicum, o fictiune juridica in virtutea careia solul lor era asimilat cu solul italic si ca atare, cetatenii romani care locuiau in aceste colonii puteau exercita drept de proprietate cviritara asupra pamantului, fiind pe cale de consecinta scutiti de plata impozitului funciar.

Muncipiile erau asezari urbane mai putin romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini. Ca atare, municipiile aveau o pozitie juridica inferioara coloniilor, insa aceasta situatie era doar teoretica pentru ca la momentul cuceririi Daciei de catre romani, distinctiile atat de clare odinioara intre colonii si municipii incepusera sa se estompeze. Toate orasele romane, fie colonii, fie municipii, aveau o conducere autonoma exercitata de catre cetatenii romani asemanatoare cu aceea a tuturor celorlalte orase din imperiu, toate avand un unic model de organizare si conducere si anume, Roma. Aceasta l-a indreptatit pe Aulu Geniu (?) sa afirme ca orasele din imperiu sunt mici efigii ale poporului roman.

Conducerea suprema a coloniilor si municipiilor era exercitata de un Consiliu municipal, organizat dupa modelul Senatului Romei, motiv pt care se si numea Senat municipal. Membrii acestui consiliu, alcatuiat asa-numitul ordo decuniorum, numarul lor varia intre 30 si 50, fiind stabilit prin actul de infiintare a orasului in raport de numarul cetatenilor romani care locuiau in orasul respectiv. Membrii Senatelor municipale aveau un mandat de 5 ani, fiind desemnati, de catre magistrati specializati (duum quirii...) subsecvent efectuarii recensamantului pt ca erau recrutati dintre cetatenii romani ingenui, avand varsta de cel putin 20 de ani si o avere de cel putin 100 000 de sesterti.Erau preferati la desemnarea ca membri ai Senatelor municipale aceia care indeplinisera anterior Magistraturii municipale si sacerdotale.

 La Epoca stapanirii romane in Dacia, ordinul decunionilor ajunsese la apogeul dezvoltarii sale sub aspectul puterii economice si al pozitiei politice in cadrul statului roman, dovada o inscriptie descoperita la Drobeta care denumeste ordinul decunionilor (ordo splendisimus). 

Principalele atributiuni ale Senatelor muncipale erau:

• Atribuirea de teren
• Solutionarea problemelor edilitare
• Organizarea spectacolelor si a jocurilor publice
• Ordonarea activitatii adiministrative si fiscale
• Indeplinirea obligatiilor de cult
• Cinstirea persoanei imparatului si a conducatorilor provinciei si alegerea magistratilor municipali si sacerdotali

Conducerea executiva a oraselor era asigurata de catre magistratii municipali. Acestia erau organizati ierarhic in varful acestei ierarhii aflandu-se magistratii superiori denumiti in colonii dumviri iure dicundo, iar in municipii ... Alesi pe termen de un an dintre decurioni si avand atributii administrative si jurisdictionare.

Alti magistrati erau edilii insarcinati cu politia oraselor, cu aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si cladirilor si cvestorii, care se ocupau cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.

Cea de-a 2-a categorie erau magistratii sacerdotali sau preotii municipali. Ei erau alesi de catre decurioni si de asemenea, erau organizati intr-un sistem ierarhic, in varful acestei ierarhii se afla pontifex ales dintre decurioni, urmau apoi flamines (adica preotii zeilor principali) si augurii.

(primul esalon = Senatul municipal + magistratii)

Al doilea nivel al conducerii orasului era asigurat de catre ordinul augustalilor. Din acest ordin faceau parte  oameni care nu aveau acces la magistraturile municipale. Augustalii erau alesi pe viata de catre decurioni si aveau ca principala sarcina, aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului in viata si de a face donatii banesti orasului pentru sustinerea activitatii edilitare. Augustalii erau organizati intr-o asociatie la nivelul intregii provincii, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde isi avea resedinta si conducatorul lor suprem (sacerdos aere augusti) care indeplinea si functia de presedinte al Consiliului celor 3 Dacii.

Al 3-lea nivel era reprezentat de catre colegiile (asociatii cu caracter profesional, religios sau funerar, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor (Colegiul negustorilor, mestesugarilor etc). Colegiile profesionale erau organizate dupa model militar, grupandu-i pe membrii lor in decurii si centrii. Erau conduse de un praefectus sau magister si se puneau sub protectia unei personalitati influente a provinciei  denumita patronus sau defensor.

Localitatile rurale (Sate) grupau cea mai mare parte a populatiei provinciei si erau de 2 categorii, sate organizate dupa modelul autohton GD, sub forma obstilor satesti sau teritoriale si sate organizate dupa modelul roman.

Satele organizate dupa modelul roman eraud e 2 categorii:

• Pagus –pagi: satele aflate pe teritoriul unor colonii locuite in majoritate de cetateni romani:
• Vicus – vici: satele erau aflate in afara teritoriului coloniilor, mai mici, locuite preponderent de necetateni.

Mai existau 2 categorii speciale de asezari rurale, anume stationes si cannabe.

Stationes = oficiile vamale, fiscale, postale, de paza si control, organizate atat in interiorul provinciilor, cat si la granitele acestora

Cannabe = asezari rurale organizate pe langa castrele romane si locuite de mestesugari, negustori, veterani, rude si familii ale soldatiilor.