Ca dreptul roman in ansamblul sau, dreptul aplicat in provincia romana Dacia a avut un putenric caracter statutar, in sensul ca el consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Astfel, cetatenii romani se bucurau si in Dacia, ca si la Roma de plenitudinea drepturilor civile si poltice, cu exceptia dreptul de proprietate quiritara, pe care asa cum am vazut, il puteau exercita doar cetatenii care locuiau in coloniile investite cu jus italicum.
Dreptul civile ale cetatenilor romani erau:
- Jus comerci (comercium) = dreptul de a incheia acte juridice valabile, potrivit dreptului civil
- Jus connubii (conubium) = dreptul de a incheia o casatorie valabila, potrivit dreptului civil
- Legis actio = dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor subiective si a pretentiilor lor legitime
Drepturile politice erau:
- Jus militiae = dreptul de a face parte din legiunile romane
- Jus sufragii = dreptul de a alege
- Jus honorom = dreptul de a candida la o magistratura
In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil.
Cea de-a 2-a categorie erau latinii. Ei aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, in sensul ca ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, aveau printre drepturile civile jus comerci, uneori jus connubi si legis actio, iar dintre drepturile politice aveau doar jus sufragi, nu beneficiau de jus honorum si de jus militiae.
Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor ...., in sensul ca ei se bucurau de statul juridic al latinilor coloniali, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, la epoca stapanirii romane a Daciei, statutul de latin devenise o exceptie aplicandu-se unui numar restrans de persoane pe fondul generalizarii cetateniei romane. Latinii utilizau in raporturile dintre ei, precum in raporturile cu cetatenii si peregrinii normele dreptului gintilor.
Cea de-a 3-a si ultima categorie o reprezentau peregrinii. Sunt categoria sociala cea mai importanta in Dacia, deoarece in aceasta categorie intra marea masa a Dacilor cuceriti de Romani. Unii dintre ei, cum ar de ex. Dacii care locuisera in Sarmizegetusa erau peregrini dediticii pentru ca se opusesera cu forta cuceririi romane. Ei reprezentau o categorie inferioare de peregrini, in sensul ca nu se mai puteau bucura de dreptul lor national, adica de cutumule lor locale si le era interzisa venirea la Roma, sub sanctiunea caderii automate in sclavie.
In raporturile cu cetatenii romani, cu latinii, precum si intre ei, peregrinii utilizau normele dreptului gintilor si in plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele locale, adica leges morestve peregrinorum in masura in care acestea nu contraveneau ordinii de drept romane.
In concluzie, dreptul gintilor reprezinta dreptul comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor, folosit pentru reglementarea raporturilor dintre ei si care, datorita avantajelor incontestabile pe care le prezenta, a fost preluat si utilizat si de catre cetatenii romani in raporturile dintre ei in dauna normelor dreptului civil.
Dreptul gintilor are o fizionomie aparte in raport cu dreptul civil in sensul ca este liber de forma si are ca element central al institutiilor sale elementul subiectiv al vointei umane. Formele juridice bazate pe jus gentium, desi diferite de cele bazate pe cele de jus civile produc totusi efecte juridice valabile chiar daca imperfecte in raport cu formele dreptului civil.
Astfel, cetateanul roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de dreptul gintilor, dar nu avea manus (puterea maritala asupra sotiei) si nu avea patria potestas deplina (putere parintesca deplina) asupra copiilor rezultati din aceasta casatorie. Alt exemplu, forma scrisa era utilizata in contractele incheiate intre cetateni si peregrini, insa, ea nu avea un caracter ad validitate si era utilizata doar ad probatione. Litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre solutionare tribunalelor romane din provincie pe baza unei fictiuni juridice si anume aceea ca peregrinul ar fi cetatean roman (si cives romanus esem).
Jus gentium ca diviziune a DPR este insa, mult mai evoluat si mult mai adaptat realitatilor economiei de schimb decat dreptul civil. In procesul convietuirii dacilor si romanilor, in provincia Dacia, cele 3 randuieli juridice (sisteme) – jus civile, jus gentium si cutumele locale – s-au apropiat pana la contopire in cadrul unui proces de sinteza juridica daco-roman, dand nastere in conditiile specifice Daciei unui sistem de drept nou si anume sistemul dreptului daco-roman. In cadrul acestui proces de sinteza juridica, influenta covarsitoare a fost exercitata de dreptul roman, dar si dreptul local a exercitat o influenta asupra dreptului roman, in special pe 2 directii:
- Directia inlaturarii formalismului din actele juridice
- Consacrarea principiului bunei-credinte