INSTITUTIA PROPRIETATII
O prima distinctie trebuie facuta intre proprietatea asupra pamantului si proprietatea asupra celorlalte bunuri.
Asupra solului, in provincia romana Dacia, s-au exercitat 2 forme de proprietate : proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.
Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum; ca atare, ei nu plateau tributum solis asupra pamantului stapanit in proprietate, intrucat acel pamant era asimilat solului Romei printr-o fictiune juridica.
Asupra celorlalte pamanturi, provincialii (locuitorii provinciei), cetateni si necetateni, exercitau o forma aparte de proprietate denumita proprietatea provinciala. Potrivit unei stravechi reguli din dreptul roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare, pamanturile cucerite intrau in proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus. Aceste terenuri erau date in folosinta spre a fi cultivate provinciarilor care plateau in schimbul folosintei primite asupra pamantului un impozit funciar→ tributum soli sau stipendi.
Aceasta stapanire exercitata de provinciali era extrem de dificil de incadrat din punct de vedere juridic. Jurisconsultii romani au cautat sa o defineasca aceasta stapanire pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la acea data si ca atare, au considerat ca provincialii exercita asupra acestor terenuri posesia sau uzufructul. De asemenea, ei au considerat ca provincialii puteau fi asimilati pana la un punct in privinta stapanirii exercitata asupra pamantului cu titularii unui drept real. In realitate, examinand fizionomia acestei institutii, putem constata ca provincialii exercitau asupra terenurilor primite in folosinta de la stat, un veritabil drept de proprietate, pe care o denumim in mod conventional proprietatea provinciala. Provincialii puteau transmite aceste terenuri prin acte inter vivos utilizand traditiunea, dupa cum le puteau transmite si mortis cauza, adica le puteau lasa mostenire. Prin urmare, ei aveau toate atributele dreptului de proprietate: jus utendi (dreptul de a folosi), jus fruendi si jus abutendi sau disponendi.
Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietarii provinciali o uzucapiune speciala, denumita prescriptio longi temporis, pe care Paul si Modestin (2 mari jurisconsulti din epoca clasica) au denumit-o prescriptio longi posesionis.
Aceasta prescriptie se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil sub urmatoarele aspecte:
- sub aspectul termenilor – potrivit codului decemviral, uzucapiunea are termene scurte : de 1 an pt res mobiles (bunuri mobile) si de 2 ani pt res soli (bunuri imobile), in timp ce prescriptio longi posesionis are termene lungi:10 ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti.
Prezenti – aceia care locuiau in aceeasi civitatis (oras), iar apoi aceia care locuiau in aceeasi provincie.
Absenti – aceia care locuiesc in civitas(orase) diferite, ulterior in provincii diferite.
- sub aspectul efectelor – uzucapiunea din dreptul civil e o prescriptie achizitiva, adica un mod de dobandire a proprietatii, in sensul ca uzucapanatul dobandeste proprietatea la implinirea termenului daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.
- In timp ce, precriptio longi temporis e o prescriptie extinctiva in sensul ca are ca efect respingerea actiunii in revendicare a proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10 sau 20 de ani. Insa daca posesorul pierdea bunul, dupa implinirea termenului de prescriptiei, el nu-l mai putea revendica.
- Precriptio longi temporis, spre deosebire de uzucapiune admite jonctiunea posesiilor si nu necesita just titlu sau justa cauza (justa cauza posesionis) si nici buna-credinta.
Exista o alta forma de prescriptie a pronvincialilor, prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei mai lungi durate), cu termen unic de 40 de ani in vremea imparatului Ctin cel Mare, redus in vremea lui Teodosiu al II-lea la 30 de ani si care se aplica si bunurilor imperiale si ale bisericii. Prescriptio longisimi temporis era tot o prescriptie extinctiva.
Imparatul Justinian, in demersul sau unificator, inclusiv in domeniul domeniul dreptului, a suprimat orice deosebire dintre fondurile italice si cele provinciale, si a unificat uzucapiunea din dreptul civil cu prescriptio longi temporis, creand urmatorul sistem: mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar bunurile imobilele se uzucapau printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (prescriptio longi temporis). In ambele cazuri prescriptia era achizitiva, insa se cereau justul titlu (justa cauza posesionis) si buna credinta.
Imparat Justinian mentine prescriptio longisimi temporis printr-un sistem intermediar introdus printr-o constitutiune imperiala, data in anul 528 d.Ch. Potrivit lui, prescriptio longisimi temporis are urmatoarea fizionomie: daca posesorul e de buna credinta si nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, devine proprietar printr-o posesie de 30 de ani; daca posesorul nu este de buna credinta sau daca a intrat in posesia bunului cu violenta, dupa o posesie de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes actiunea in revendicare formulata de proprietar; daca insa pierde posesia, nu poate revendica.
Aceasta figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe plan tehnicii de reglementare juridica unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.
Asupra celorlalte bunuri, in afara proprietatii quiritare, locuitorii provinciei Dacia, puteau exercita si o alta forma de proprietate, denumita proprietatea peregrina. Aceasta forma de proprietate a fost creata datorita pragmatismului romanilor, din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Pe de alta parte, insa, peregrinii nu aveau jus comerci, si ca atare, ei nu aveau acces la proprietatea quiritara. De aceea, pentru ei a fost creata aceasta noua forma de proprietate, proprietatea peregrina protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor care protejau quiritara.
Spre pilda, actiunea revendicara era acordata si peregrinilor, fie prin utilizarea fictiunii juridice ca peregrinul e cetatean ( si cives romanus esem), fie prin suprimarea din formula a sintagmei latinesti „ex iure quiritium”. Cu aceeasi fictiune a calitatii de cetatean roman, le-au fost acordate peregrinilor actiunile furti si damnum in juria dati, actiuni care sanctionau delictul de furt si delictul pagubei cauzate pe nedrept (damnum in juria datum).
INSTITUTIA CASATORIEI
Erau admise casatoriile intre peregrini, totodata erau admise tutela si adoptiunea fraterna pe baza careia s-a creat in feudalism institutia infratirii.
O alta materie reglementata in provincia Dacia este materia succesiunii. Mostenirea era deferita fie ad intestat (conform legii), fie prin testament, materie in care peregrinii testau cu precadere in forma orala ce a dat nastere in feudalism testamentului lasat, cum spune legea tarii „cu limba de moarte”. Totodata, aveau testament factio pasiva, in sensul ca veneau la succesiunea cetatenilor romani.
In materia obligatiilor, Dacia romana cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, deoarece in Dacia romana (ca si in celelalte provincii ale imperiului), epoca stapanirii romane se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri.
Obligatiile si in special obligatiile contractuale sunt supuse unui regim juridic extrem de complex rezultat din impletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente ale dreptului gintilor si cutume locale. Forma, elementele si efectele contractelor aplicate in Dacia ne arata faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditiile specifice Daciei functii si finalitati noi. Acest fenomen este ilustrat intr-unul dintre cele mai importante documente ale dreptului privat roman care fac parte din categoria textelor epigrafice, este vorba despre cripticele din Transilvania sau tablitele cerate din transilvania.
TABLITELE CERATE DIN TRANSILVANIA
Tablitele au fost descoperite intre 1786 – 1855 la Alburnus Maios (Rosia Montana) intr-o mina de aur abandonata. Au fost descoperit 25 de tablite, dar doar 14 lizibile. Cele lizibile contin diverse acte juridice: 4 contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, un contract de societate, un contract de depozit, un proces verbal prin care se desfiinta o asociatie funerara, lista care continea cheltuieli pt organizarea unui bachet si un act care atesta obligatia unei persoane de a plati o datorie.
Aceste tablite se numesc criptice deoarece ele se prezinta sub forma unor seturi a cate 3 tablite din lemn de brad care au scrise fetele interioare ale tablitelor 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2. Ele se mai numesc si tablite cerate, deoarece suprafata lor este scobita, aceasta adancitura este acoperita cu un strat de ceara pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet.
Tablitele contin acte incheiate de comunitatea locala la mijlocul sec.2 d.Ch, ultimul act fiind dat 26 mai 167 d.ch. Istoricul acestor tablite l-a facut marele romanist german Theodor Momsen, care le-a tradus si public intr-o editie criptica, aparuta la Viena si intitulata “Corpus inscriptiorum latinarum”. Momsen a sustinut, plecand de la faptul ca ultimul act este datat 26 mai 167 d.Hr., data la care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, el a spus ca locuitorii acelei asezari au ascuns in mina actele cele mai importante ale comunitatii, locuitori care s-au refugiat din fata marcomanilor si care apoi nu s-au mai intors si astfel, actele comunitatii s-au pierdut.
Nu putem fi de acord cu aceasta opinie intrucat exploatarea minelor de aur din Mtii Apuseni a reprezentat preocuparea esentiala a administratiei romane in Dacia, pe toata durata cuceririi romane; de aceea, e mai usor de presupus ca numai persoana care a ascuns actele comunitatii in mina nu s-a mai intors in localitate la terminarea razboiuluisi ca atare, actele comunitatii s-au pierdut.
Principalele acte continute in tablitele cerate din Transilvania
In contractul de imprumut creditor este o femeie peregrina, Anduena lui Vato, ceea ce inseamna o abatere de la normele dreptului roman, intrucat potrivit dreptului roman, femeia sui iuris era considerata obstaculata din punct de vedere intelectual, fiind pusa sub tutela perpetua a agnatilor sai, adica a rudelor sale civile si care aveau vocatia de a o mosteni. Doar ca Anduena lui Vato incheie acest act singura, fara autoritatis tutoris (fara incunviintarea tutorelui).
In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati dobinzi la suma imprumutata rezulta dintr-p simpla conventie de buna credinta, ceea ce nu este posibil potrivit dreptului roman, pt ca in dreptul roman, obligatia de a plati dobinzi rezulta fie dintr-o stipulatio usurarum (adica o stipulatiune a dobinzilor), alaturata lui muutum (adica imprumutului de consumatiune), fie dintr-o stipulatio sortis et usurarum (adica dintr-o stipulatiune a capitalului si al dobinzilor). Stipulatiunea, insa, este un act solemn si nu o conventie de buna credinta.
Printr-un contract de depozit se realizeaza o forma exceptionala de depozit, anume depozitul neregulat, act care este incheiat ad probatione, adica cu scopul de a proba o obligatie nascuta dintr-un alt contract incheiat, apreciem noi, potrivit unei cutume locale.
Totodata, observam ca in cripticele din Transilvania, stipulatiunea e utilizata atat pt realizarea operatiunii juridice a imprumutului cu dobanda, cat si pt constituirea unor garantii personale, desi la vremea respectiva, dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau aceste operatiuni.
Un alt contract este un contract de munca prin care o persoana se angajeaza sa lucreze intr-o mina si accepta printr-o clauza speciala inserata in cuprinsul contractului sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci din motive care nu-i sunt imputabile, spre exemplu atunci cand mina respectiva este inundata. Aceatsa clauza este o importanta derogare de la fizionomia dreptului roman clasic.
Contractul de munca este una din formele pe care le imbraca locatiunea de servicii, care la randul ei este unul dintre tipurile contractelor de locatiune. Problema de drept care se pune aici este aceea a suportarii riscului in contract. Regula este in materia contractelor sinalagmatice cum este locatio operarum, ca riscul in contract se suporta de debitorul obligatiei imposibil de executat (riscul in contract = sistemul potrivit caruia una dintre partile contactante trebuie sa-si execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa dintr-o cauza care nu este imputabila). La origine, in epoca veche a dreptului roman, riscul in contract era suportat de locator, adica de cel care lua initiativa inchirierii fortei sale de munca, altfel spus de catre muncitor. Insemna ca muncitorul nu era platit, daca nu muncea din motive care nu erau imputabile.
Ulterior, in dreptul roman clasic, regula se modifica, riscul fiind preluat de catre conductor si totusi in cripticele din Transilvania, exista o clauza derogatorie prin care locator ca debitor al obligatiei imposibil de executat isi asigura riscul din contract. Aceasta derogare se explica prin discrepanta de statut economic si social dintre partile contractante, discrepanta care permite proprietarului minei, adica lui conductor sa impuna locatorului chiar si clauze derogatorii de la fizionomia dreptului roman clasic in cadrul unui veritabil contract de adeziune.
In Tripticele din Transilvania sunt continute 4 contracte de vanzare, dintrte care unul are ca obiect un sclav, iar altul o parte dintr-o casa. Vanzarile continute Triptice au o forma diferita de cea a vanzarii consensuale romane, desi efectele lor sunt identice. Astfel, vanzarea consensuala romana reprezinta acordul de vointa al partilor cu privire la obiect si la pret si genereaza urmatoarele efecte. In sarcina vanzatorului, obligatia de a pastra bunul, obligatia de a preda bunul, obligatia de garantie pentru evictiune (?) si cea pentru victi; iar in sarcina cumparatorului genereaza obligatia de a plati pretul vanzarii. In aceste vanzari avem clauze distincte: una de cumparare, alta referitoare la pret, o clauza distincta privind raspunderea pentru evictiune, o clauza distincta privind raspunderea pentru victi, precum si o declaratie a garanţilor.
Tot sub aspectul formei, actele de vanzare sunt semnate nu numai de parti, dar si de martori si garanti. In dreptul roman actele juridice se clasifica in 2 categorii: acte incheiate in forma obiectiva (semnate numai de martori) proprii epocii vechi a dreptului roman, si cele incheiate in forma subiectiva (semnate numai de parti) proprii epocii clasice si postclasice, preluate in dreptul roman sub influenta orientala, cu precadere greceasca. Imprejurarea ca in Triptice actele sunt semnate si de martori si de parti si de garanti, presupune o abatere de la exigentele dreptului roman, sau cum considera unii autori, o etapa de tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva.
Una dintre operatiunile juridice ale vanzarii se realizeaza atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul contractului consensual de vanzare. Examinand, insa, mancipatiunea, vom constata ca nici una din conditiile sale de validitate nu este indeplinita.
In literatura de specialitate s-a pus intrebarea de ce aceeasi operatiune juridica se realizeaza si prin mancipatiune, care oricum este nula datorita neindeplinirii conditiilor de forma si de fond, si prin contract consensual. Unii au spus ca e adevarat ca mancipatiunea nu-si produce efectele, nu este valabila, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contactului consensual. Aceasta afirmatie e doar o constatare, nu o explicatie. Altii au sustinut ca partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual pentru realizarea aceeasi operatiuni juridice. Alti autori precizeaza ca am fi in prezenta unei substituiri de termeni, in sensul ca din eroare partile au utilizat termenul de mancipatiune, dar ca in realitate am fi in prezenta traditiunii, act de drept al gintilor pe deplin valabil.
Toate aceste explicatii au la baza metoda metafizica de cercetare a fenomenului juridic. Analizand, insa, aceasta chestiune din perspectiva metodei dialectice, urmeaza sa observam ca in dreptul roman mancipatiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar contractul consensual de vanzare nu e translativ de proprietate, ci generator de obligatii, in sensul ca da nastere in sarcina vanzatorului obligatiei de a transmite vacuam posesione tra... (linistita si utila posesiune a bunului) sau, dupa caz, obligatiei de a transmite chiar proprietatea acestuia. Executarea acestei obligatii se realizeaza printr-un act ulterior si distinct de contractul de vanzare-cumparare care a dat nastere obligatiei respective.
In dreptul feudal nescris (Legea tarii), vanzarea este consensuala translativa de proprietate, asa cum evoluase ea sub influenta dreptului bizantin. Aceasta inseamna ca figura juridica continuta in Triptice este expresia unei etape intermediare de tranzitie de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii din dreptul roman la vanzarea consensuala translativa de proprietate din dreptul feudal nescris.
In concluzie, din examinarea formei actelor juridice continute de Triptice, a elementelor si efectelor lor, precum si a statului juridic al partilor contractante, se desprinde ideea ca ele nu sunt intru-totul conforme nici exigentelor dreptului civil roman, nici exigentelor dreptului gintilor si nici macar cutumelor locale. Toate aceste acte au o fizionomie specifica de natura sa le confere o identitate proprie ca acte juridice de drept daco-roman, oglindind astfel, sinteza juridica daco-romana care a insotit sinteza etnico-lingvistica si institutionala.