In literatura de specialitate, de regulă, prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.
Unii autori afirmă că dreptul la acţiune are două sensuri şi anume, un sens material (posibilitatea de a obţine concursul organelor competente în realizarea, prin forţa de constrîngere a statului, a dreptului încălcat sau contestat, cu alte cuvinte, dreptul la admiterea acţiunii), precum şi un sens procesual (posibilitatea unei persoane de a se adresa organului de jurisdicţie în vederea ocrotirii unui drept, cu alte cuvinte, dreptul la intentarea acţiunii), subliniindu-se că numai dreptul la acţiune în sens material este supus prescripţiei.
Alţii, dimpotrivă consideră că dreptul la acţiune presupune mai multe componente (posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, posibilitatea de a formula cereri, posibilitatea de a invoca excepţii procesuale, posibilitatea de a propune probe, posibilitatea de a formula concluzii, posibilitatea de a obţine condamnarea pîrîtului, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv, posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege, posibilitatea de a cere executarea silită, posibilitatea de a obţine executarea silită etc.). Dintre aceste componente, sunt supuse prescripţiei extinctive numai posibilitatea de a obţine condamnarea pîrîtului (aşa- numitul drept la acţiune în sens material), precum şi posibilitatea de a obţine executarea silită.
In ce ne priveşte, ne raliem totuşi, la prima opinie şi considerăm că dreptul la acţiune are doar două componente: dreptul la acţiune în sens material şi dreptul la acţiune în sens procesual.
Efectul prescripţiei extinctive (adică stingerea dreptului la acţiune în sens material) este cîrmuit de două principii:
- o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii;
- în cazul cînd un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită;
Se observă că ambele principii privesc efectul stingerii prin prescripţie extinctivă a unui drept de creanţă (mai exact, a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă), deoarece primul principiu vizează un drept accesoriu, iar un asemenea drept, indiferent că este de creanţă sau real, poate avea ca drept principal numai un drept de creanţă; de asemenea, numai un drept de creanţă este susceptibil de a îmbrăca forma unor prestaţii succesive.
In stadiul actual al reglementării, normele juridice care formează instituţia prescripţiei extinctive se găsesc în Titlul IV al Codului civil, art.267-283 care constituie ansamblul unor dispoziţii cu caracter general în materie, precum şi în alte acte normative cum ar fi: Legea privind protecţia consumatorilor (art.10, 13, 14, 15), Codul transportului feroviar (art.161).
Dacă organul de jurisdicţie constată că dreptul la acţiune este prescris, va trebui să respingă ca prescrisă acţiunea. Hotărîrea organului de jurisdicţie dată cu nesocotirea normelor legale privitoare la prescripţia extinctivă poate fi atacată pe cale legală.
Clasificarea termenelor de prescripţie
Sunt posibile mai multe clasificări ale termenelor de prescripţie extinctivă. Cea mai importantă clasificare a termenelor de prescripţie extinctivă este făcută în funcţie de aplicarea lor şi se disting termene generale şi termene speciale.
Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale este instituit de art.267 C.C. conform căruia: "termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat este de trei ani".
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie extinctivă.
S-a arătat că termenul în discuţie îşi găseşte aplicare şi în cazul pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv (spre exemplu, pretenţiile patrimoniale ce însoţesc acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.). In ce ne priveşte, considerăm că soluţia trebuie nuanţată în sensul că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani este aplicabil numai atunci cînd acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic ce ulterior a fost desfiinţat are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, nu însă şi atunci cînd o asemenea acţiune are caracterul unei acţiuni reale, caz în care urmează a se aplica regulile proprii acestor acţiuni.
De asemenea, se admite că acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil, prin analogie, şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte un termen special de prescripţie extinctivă (de exemplu cererea prin care se invocă nulitatea relativă a unui act juridic), însă nu poate fi extins şi la acţiunile reale.
S-a mai precizat că termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în cazurile cînd, printr- o dispoziţie legală expresă se instituie un termen special de prescripţie tot de 3 ani. Precizarea prezintă u tilitate practică în situaţia în care legiuitorul ar modifica termenul general de prescripţie extinctivă, fără însă a modifica şi normele speciale, ţinînd cont de corelaţia care există între normele generale şi normele speciale (o normă specială nu poate fi modificată sau abrogată decît expres de o normă generală ulterioară.)
Ca termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale pot fi:
- încasarea penalităţii;
- viciile ascunse ale bunului vîndut;
- viciile lucrărilor executate la baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
- litigiile ce izvorăsc din contractul de transport.
Aceste termene se prescriu în termen de 6 luni.
În contractul pentru executarea de lucrări, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei se prescrie în termen de 5 ani. În contractul de vînzare-cumpărare, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei nu se prescrie înainte de trecerea a 5 ani de la executarea lucrării de construcţie.