Declararea persoanei absentă fără veste şi declararea morţii persoanei: reglementarea relaţiilor civile presupune participarea persoanei. Sunt situaţii când persoana din diferite motive nu este la domiciliu un timp îndelungat şi nu este nici o veste despre el. Este o situaţie dificilă. Pentru a evita apariţia unor probleme Codul Civil stabileşte anumite reguli în vederea acestor persoane, care în cumul formează institutul absenţei fără veste. Temeiurile recunoaşterii persoanei absentă fără veste: *lipsa de la domiciliu pe o perioadă stabilită de lege - l an, *lipsa informaţiilor despre persoană, locul aflării ei,
*prezumţia vieţii persoanei deoarece nu este nici un fapt care ne-ar face să fim convinşi că persoana este
moartă.
Procedura este stabilită prin CPC al RM art. Consecinţele juridice ale declarării absenţei fără veste: *se stabileşte persoane ce administrează patrimoniu,
*copii minori sau persoanele incapabile au dreptul de a primi pensie alimentară în legătură cu pierderea întreţinătorului.
*soţul poate divorţa.
Declararea morţii persoanei
Declararea judecătorească a morţii unei persoane fizice este mijlocul juridic prin care se determină, cu puterea unei prezumţii consacrate într-o hotărîre judecătorescă, data încetării capacităţii de folosinţă a unei persoane, atunci cînd moartea acesteia nu poate fi constatată fizic prin examinarea cadavrului. Sediul legislativ al materiei îl constiuie textul art.52-53 C.civil.
După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea sau cu declararea morţii ei. Evident, moartea şi declararea morţii sunt două lucruri diferite. Declararea morţii se face în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori că acesta nu poate fi identificat.
Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută fără urmă. Conform art. 52 C.civil, persoana fizică poate fi declarată decedată pe cale judecătorească. Temei pentru declararea persoanei ca fiind decedată poate servi:
- lipsa ei de la domiciliu său în decursul a trei ani;
- lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui anumit accident. Referitor la formularea "împrejurări ce prezintă primejdie de moarte", se are în vedere orice fapt care este de natură să conducă în mod cert la concluzia decesului acelei persoane. Deci, dincolo de accidentele (de cale ferată, aviatice, maritime) la care se referă direct textul legii, în această categorie se includ şi calamităţile naturale (inundaţii, cutremure, surpare de pămînt);
- militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără veste în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.
În aceste trei cazuri este necesar să fie întreprinse toate măsurile pentru aflarea locului unde se găseşte persoana, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie dacă ea este vie sau moartă.
Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se indică în lege, de exemplu, dacă se ştie că persoana a fost pasager ori membru al echipajului aeronavei care a suferit catastrofă pentru declararea morţii ei trebuie să treacă şase luni, fiindcă în acest caz, nu constată moartea persoanei, ci o declară moartă în baza prezumţiei producerii morţii în timpul catastrofei. De fapt, în toate cazurile de declarare a morţii instanţa nu va constata moartea persoanei, dar va reieşi din prezumţia morţii, din faptul că o perioadă, stabilită de lege, persoana nu se află la domiciliu şi nu se ştie dacă este vie sau moartă.
Declararea persoanei decedată se efectuiază conform prevederilor capitolului 27 din Codul de procedură
civilă.
Drept dată a morţii persoanei declarată decedată se consideră ziua în care hotărîrea judecătorească de declarare a decesului a rămas irevocabilă. Dacă persoana dispărută fără veste în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident a fost declarată decedată, instanţa poate să declare ca dată a morţii acestui cetăţean ziua morţii lui prezumtive (art. 52 al.3 C.civil) deci, după regula generală ziua morţii persoanei declarate decedate este ziua în care a rămas definitivă hotărîrea judecătorească de declarare a morţii. Regula aceasta se va aplica şi la cazurile în care persoana a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident. Legiuitorul (în art. 52 C. civil) a dat posibilitate judecătorului ca în acest ultim caz ziua morţii să fie considerată ziua în care persoana a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident. Insă acesta este un drept al judecătorului şi nu este o obligaţie.
Declararea judecătorească a decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea, adică drepturile persoanei încetează ori trec la moştenitori (art. 52 al.4), se deschide moştenirea cu toate efectele sale.
Declararea persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent, hotărîrea judecătorescă de declarare a persoanei decedate are efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său, adică la locul unde a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare civilă despre moartea ei, căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută, bunurile ce îi aparţineau trec la moştenitor.
Regulile de repunere în drepturi a persoanei apărute sunt expuse în art. 53 al.2-4 C.civil. Din acest articol se deduc următoarele trei situaţii referitor la trecerea bunurilor persoanei declarate decedate:
- au trecut la dobînditor cu titlu gratuit;
- au trecut la dobînditor cu titlu oneros;
- au trecut la stat.
Conform art. 53 al.2, Cod civil indiferent de timpul prezentării sale, persoana declarată decedată poate cere oricărei persoane restituirea bunurilor care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la această persoană, după declararea decesului său (de exemplu, moştenitorii, persoana căreia i-au fost donate bunurile). In principiu, dobînditorii bunurilor cu titlu gratuit, nu vor suferi prejudicii în urma restituirii bunurilor către persoana declarată decedată. Restituirea se efectuiează după regulile stipulate la art. 374-375 Cod civil ţinîndu-se cont şi de dispăoziţiile art. 311. După ce hotărîrea judecătorească de declarare a morţii este anulată, lucru fiind adus la cunoştinţa dobînditorului cu titlu gratuit al bunurilor persoanei declarate decedate, el este considerat posesor nelegitim (pînă la adoptarea hotărîrii, se consideră că dobînditorul are o posesiune legitimă, că a dobîndit dreptul de proprietate asupra acestor bunuri). Dacă dobînditorul refuză să restituie bunurile, persoana apărută este în drept să înainteze o acţiune prin care revendică bunurile. O dată cu restituirea bunurilor, se vor soluţiona şi alte probleme. Dobînditorul de bună-credinţă, în conformitate cu art.311 Cod civil poate cere restituirea cheltuielilor aferente întreţinerii bunurilor. Dobînditorul poate reţine îmbunătăţirile aduse dacă ele pot fi separate. In caz contrar, are dreptul la restituirea valorii lor. Dobînditorul, în virtutea faptului că este de bună - credinţă , obţine dreptul de proprietate asupra fructelor aduse de bun. In toate cazurile expuse, trebuie să se ţină cont de art. 311 al.2 C.civil, conform căruia posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului, compensarea intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii cu bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valori bunului dacă sporul valorii încă mai există la momentul predării bunului.
In articolul 52 al.2 C.civil, se prevede că bunuile pot fi restituite dacă s-au păstrat, adică dacă există în natură. In cazul în care bunurile nu s-au păstrat nu se poate cere costul lor (au dispărut ori au fost înstrăinate). De exemplu, dacă o casă ce aparţinea persoanei declarate decedată a trecut la moştenitor şi acesta a vîndut-o contra a 150 000 lei, după anularea hotărîrii de declarare a morţii nu se poate cere moştenitorului suma aceasta.
In cazul în care bunurile au fost dobîndite cu titlu oneros, se aplică art.53 al.3 C.civil, conform căruia, după regula generală, persoana care a dobîndit cu titlu oneros bunurile persoanei declarate decedată va păstra aceste bunuri dacă a fost de bună-credinţă, adică la momentul dobîndirii nu ştia că cel declarat mort este în viaţă. Această regulă este exprimată de art. 53 al.3 : "dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile.". De la această regulă există şi o excepţie, conform căreia dobînditorul la care bunurile persoanei declarată decedată au trecut pe bază de acte juridice cu titlu oneros este dator să le restituie, iar în cazul în care nu le are, să plătească valoarea lor în bani dacă se va face dovadă că atunci cînd le-a dobîndit, dobînditorul ştia că cel declarat mort este în viaţă. Observăm că, în acest caz, legiuitorul sancţionează dobînditorul de rea- credinţă (persoana care a ştiut că cel declarat mort este în viaţă), şi anume în cazul în care bunul nu s-a păstrat, el va fi ţinut la plata costului acestuia. De la un asemenea dobînditor se pot cere şi toate veniturile pe care le-a obţinut pe durata posesiunii bunului (art. 312 C.civil).
Altfel este soluţionat cazul cînd bunurile celui declarat mort au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri au fost vîndute, atunci după anularea hotărîrii de declarare a decesului, persoanei i se restituie suma obţinută din vînzarea bunurilor(art. 53 al.4 C.civil).
Un aspect delicat îl constituie şi efectele hotărîrii de anulare a declarării morţii în domeniul dreptului familial. Astfel, dacă soţia celui declarat decedat s-a căsătorit, în cazul reapariţiei acestuia va rămînea valabilă noua căsătorie.
Ce se întîmplă, însă în situaţia cînd soţia celui declarat mort este de rea-credinţă, adică ştie că el este în viaţă şi, totuşi încheie o altă căsătorie? Avînd în vedere faptul că legiuitorul nu face distincţie între soţia de bună-credinţă şi cea de rea-credinţă, rezultă că nici efectele anulării hotărîrii de declarare a morţii nu pot fi diferite în dependenţă de intenţia soţiei, de altfel, va fi şi foarte greu să se dovedească reaua-credinţă a soţului.
In cazul în care se va restabili căsătoria între cel ce fusese declarat mort şi soţul său, se va considera că aceasta nu a fost întreruptă (art.40 al.2 C.F.).