Evoluţia concepţiilor despre patrimoniu a fost strîns legată de fazele şi etapele de dezvoltare a societăţii omeneşti moderne şi contemporane. Două teorii sau concepţii au fost reţinute de doctrina juridică: teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului - de afectaţiune.
Aceste două teorii pot fi considerate clasice, fiecare avînd neajunsurile sale. De aceea, în literatura de specialitate la momentul de faţă se vorbeşte de a treia teorie mixtă sau ecletică.
Teoria personalistă
Ea a fost elaborată în spaţiul doctrinei juridice din Franţa fiind acceptată pînă la sfârşitul sec.XIX. Potrivit acestei teorii, patrimoniul ar constitui unul dintre atributele personalităţii umane, adică este strâns legat de persoana fizică . Tot conform acestei concepţii, patrimoniul ar avea următoarele trăsături specifice:
- numai persoanele pot avea un patrimoniu;
- patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine, fiind inalienabil.
Această teorie corespundea realităţilor pînă la sfîrşitul secolului XIX, cînd întreprinderile aveau forma societăţilor de persoane. Caracterul individual al patrimoniului, a constituit explicaţia şi fundamentul posibilităţii angajării răspunderii nelimitate a întreprinderilor, cu întreaga lor avere, faţă de creditorii întreprinderii. Insă, în ultimele decenii a secolului XIX devin tot mai numeroase întreprinderile de capital sub forma societăţilor pe acţiuni. Capitalul acestor societăţi este constituit din acţiuni liber transmisibile şi răspunderea acţionarilor este limitată doar la valoarea acţiunilor pe care le deţin din capitalul societăţii. In aceste condiţii regula indivizibilităţii patrimoniului nu mai corespunde realităţii, deoarece limitîndu-se răspunderea - se divizează patrimoniul. Astfel, regula diviziunii patrimoniului a permis crearea condiţiilor pentru toate persoanele de a participa în calitate de acţionari la 2 sau mai multe societăţi comerciale, ştiind că răspunderea este limitată doar la întinderea aportului la capitalul social. In aceste condiţii a fost formulată cea de-a doua teorie.
Teoria patrimoniului - de afectaţiune
Ea a fost elaborată în dreptul german, fiind preluată şi de doctrina juridică din alte ţări. Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoanele pot avea patrimoniu nu este exactă, deoarece patrimoniul există ori de cîte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, fără ca pentru existenţa lui să fie nevoie de crearea unei persoane juridice. Aşa se explică faptul că una şi aceiaşi persoană poate avea 2 sau mai multe patrimonii, un patrimoniu general şi unul sau mai multe speciale. Existenţa fiecărui patrimoniu este dependentă de scopul, de afectaţiunea pe care persoana respectivă a dat-o unei anumite mase din bunurile sale. Această teorie permite întreprinzătorilor să participe cu acţiuni la mai multe societăţi comerciale, însoţită de limitarea răspunderii pentru datoriile fiecărei societăţi la capitalul afectat activităţii acesteia .
Cu toate acestea teoria este criticabilă, deoarece ignoră cu desăvîrşire existenţa persoanei ca subiect de drept. Acesta este motivul pentru care în literatură s-a formulat o altă teorie, care a preluat unele din elementele celorlalte 2 teorii. Astfel, din teoria patrimoniului - personalitate trebuie reţinute afirmaţiile că patrimoniul aparţine obligatoriu unei persoane şi că orice persoană are un singur patrimoniu. Unicitatea patrimoniului nu exclude însă divizibilitatea lui. De asemenea raportîndu-ne la teoria patrimoniului - scop este necesar să reinem şi ideea de scop sau afecţiune pentru a demonstra că patrimoniul deşi unic poate fi totuşi divizat. In aşa fel se formează şi cea dea treia teorie - mixtă.