Proprietatea este atît în sens economic cît şi juridic expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor. Fiind, deci, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogăţiilor, proprietatea a constituit obiectul unor dispute seculare. Aceste dispute pot fi circumscrise în sfera a două mari cuvinte. Primul curent a fost întemeiat de susţinătorii proprietăţii colective şi cel care a avansat această idee a fost Platon, mai apoi fiind urmat de Marx Eng. Cel de-al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii private, cum au fost Aristotel, Auguste Comte şi alţii care au subliniat meritele şi avantajele proprietăţii private ca instrument şi stimul economic, garanţie a libertăţii individuale, izvor de bogăţie, prosperitate.
Ambele concepte şi-au pus amprenta asupra doctrinei juridice şi mai ales au influenţat activitatea de elaborare a normelor juridice şi încercările de formulare a definiţiei dreptului de proprietate. Juriştii din statele comuniste au susţinut necesitatea lichidării proprietăţii private şi transformarea ei în proprietate socialistă al cărui titular este statul comunist.[1]
Doctrina juridică din ţările occidentale a formulat definiţii ale dreptului de proprietate, avînd ca premiză principală faptul că el constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, condiţiei indispensabilă a unei economii de piaţă.
În perioada actuală există mai multe definiţii ale dreptului de proprietate formulate de doctrinari[2], dintre care ne vom opri la următoarea: dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el (proprietarul) le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi interesul său propriu cu respectarea normelor juridice în vigoare[3].
Unele definiţii se referă doar la suma de atribute recunoscute proprietarului, aşa cum a procedat legiuitorul nostru în noul cod civil (art.315 al.1). Dar trebuie de menţionat că sînt numeroase situaţiile cînd o parte a acestor atribute sînt exercitate de o altă persoană decît proprietarul, de regulă, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate. Acesta este motivul pentru care se pune întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane care exercită unele atribute ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Astfel, spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. Exercitîndu-şi atributele în putere proprie, proprietarul nu este subordonat nimănui, doar legii. Toate celelalte persoane, altele decît proprietarul exercită aceste atribuţii nu numai respectînd legea, dar ţinînd cont şi de restricţiile pe care le impune proprietarul bunului.
In al doilea rînd, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interesul său propriu. Fără îndoială că şi titularii altor drepturi reale sau de creanţă prin exercitarea acestor atribute urmăresc realizarea unor interese proprii. Totuşi, proprietarul se deosebeşte prin aceea că este singurul subiect care exercită direct sau indirect(prin alte persoane) plenitudinea atributelor proprietăţii în interesul său propriu.
Cît priveşte conţinutul juridic al dreptului de proprietate, el este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul care conferă titularului său trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpîni bunul ce-i aparţine în materialitatea sa comportîndu-se faţă de toţi ceilalţi toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său percepînd în proprietatea sa toate fructele pe care acesta le produce. Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa bunului adică de al transforma, consuma sau al distruge. Dispoziţia juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate cu titlul oneros sau gratuit , prin acte între vii sau morţiş cauza, de al greva cu drepturi reale derivate[4].
[1] L. Top., op. cit., p.28 -29
[2] D. Lupulescu, op. cit., p.32; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag.31 - 32.
[3] L. Top. Op. Cit., p.32
[4] L. Top., op. cit., p.33