Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi pe cale de consecinţă să-l oblige pe pîrît la restituirea posesiei bunului. Reglementarea legală a acestui mijloc de apărare a dreptului de proprietate o găsim în art. 374 - 375 C.c.
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă de titularul dreptului de proprietate. Probleme apar în legătură cu faptul cînd bunul constituie proprietatea mai multor persoane. In astfel de situaţii acţiunea poate fi introdusă numai de către toţi copărtaşii. Reclamantul, adică proprietarul deposedat trebuie să probeze că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului litigios, drept care a fost încălcat de către pîrît deţinînd bunurile sale nelegitim.
Pîrît în cazul acţiunii în revendicare este posesorul nelegitim la care se află bunul. Deci calitatea de pîrît o poate avea fie persoana care nemijlocit l-a deposedat pe proprietar, fie persoana căruia acesta i-a transmis bunul la momentul înaintării acţiunii (l-a vîndut, arendat, donat). Astfel, posesor nelegitim este şi persoana care a achiziţionat bunul de la violatorul proprietăţii.
Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie un bun sau nişte bunuri individual - determinate. In cazul bunurilor de gen, ele pot fi revendicate, doar dacă la momentul cînd s-a săvîrşit deposedarea ele erau separate de celelalte bunuri de gen (de exemplu un sac de făină sau cartofi pe care se află nişte semne distinctive) aceasta în scopul ca apartenenţa acestor bunuri proprietarului să nu ridice dubii. Dacă bunul individual-determinat s-a distrus iar bunurile de gen s-au amestecat, atunci scopul acţiunii în revendicare nu poate fi atins, deoarece lipseşte temeiul acţiunii, dreptul de proprietate încetînd ca urmare a pieririi bunului. In acest caz se poate înainta o acţiune născută din obligaţia de reparare a prejudiciului.
Obiectul acţiunii în revendicare nu poate fi subrogat cu un altul. Dar în unele cazuri proprietarul poate prefera restituirii bunului în natură, plata unui echivalent bănesc, deoarece revendicarea bunului din anumite considerente este nerezonabilă.
Tipurile de posesiune nelegitimă
Nu toţi posesorii nelegitimi răspund faţă de proprietar în acelaşi mod. Răspunderea lor depinde în primul rînd de faptul dacă posesorul este de bună-credinţă. Posesori de bună-credinţă este acel posesor care nu cunoştea şi nici nu putea să cunoască că persoana de la care a procurat bunul nu avea dreptul să-l înstrăineze.
Circumstanţa că posesorul nelegitim află ulterior că a dobîndit bunul nelegitim nu poate afecta calitatea sa de posesor de bună-credinţă. (art.307 C.C.)
Posesor de rea-credinţă se consideră acela care cunoştea sau putea să cunoască despre caracterul ilicit al dobîndirii (de exemplu: a sustras bunul şi l-a însuşit, sau a procurat bunul ştiind că cel ce înstrăinează nu are titlu de proprietate şi nici împuterniciri de a înstrăina din partea proprietarului).
Cerinţa proprietarului de a i se restitui bunul aflat la posesorul nelegitim de rea-credinţă se va satisface în orice caz. Trebuie de avut în vedere , însă faptul că buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară, adică reclamantul va trebui să dovedească că posesorul intenţionat sau din neglijenţă nu a luat în consideraţie circumstanţe concrete din care rezultă că bunul se înstrăinează nelegitim (în continuare vezi art.312 C.C.)
Cît priveşte posesorul de bună credinţă, revendicarea bunurilor de la acesta nu întotdeauna poate avea loc. Astfel art.375 C.C. prevede ...(din cod). Legea prevede că bunul se va restitui nu numai cînd a fost pierdut sau furat, dar şi cînd a ieşit în alt mod, fără voia lor din posesiune. Este evident că organele jurisdicţionale soluţionînd cazuri concrete trebuie să ia în vedere toate circumstanţele de exemplu incendiul , inundaţia alte calamităţi naturale în legătură cu care bunul a ieşit din posesia proprietarului.
Dacă bunul a pierit, a fost înstrăinat sau consumat de posesorul de bună-credinţă pînă la momentul cînd a aflat despre caracterul nelegitim al posesiunii sale, cerinţa fostului proprietar nu poate fi satisfăcută.
După cum am văzut, legiuitorul restrînge posibilităţile de revendicare a proprietarului în situaţia cînd bunul a ieşit din posesia sa la propria-i dorinţă, adică a încheiat un contract de arendă, depozit etc. Dacă arendaşul sau depozitarul vor înstrăina acest bun, proprietarul nu-l poate revendica la posesorul de bună- credinţă, ci îl poate acţiona în judecată pe cel cu care a încheiat contractul.
Cît priveşte starea bunului şi a fructelor acestuia în cazul posesorului de bună-credinţă art.311 C.C. prevede :Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite. În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.
Posesorul de bună credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudiciul bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-se cont de fructele ce nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă scorul valorii încă mai există la momentul predării bunului. Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cînd revindecările lui nu vor fi satisfăcute.
De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea-credinţă de la momentul dobîndirii posesiunii, posesorul răspunde faţă de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv (art.374 alin.3 C.C)