1 Cadru descriptiv. Marea Britanie încorporeaza 3 parţi: Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor (Wales), este o monarhie constituțională (ca formă de guvernământ) și democrație parlamentară (ca regim politic). Astfel, un rege sau o regină este şeful statului, având însa puteri limitate; primul ministru este şeful Guvernului. Faptul că Marea Britanie este o democraţie parlamentară, presupune că: membrii Guvernului sunt şi membrii ai Parlamentului; Guvernul este direct răspunzator în faţa Parlamentului, datorându-şi existenta acestuia din urmă. Parlamentul de la Londra este compus din două Camere: Camera Lorzilor, cu 718 de membri şi Camera Comunelor, cu 650 de membri. Alegerile se organizează numai pentru Camera Comunelor, fotoliile Camerei Lorzilor fiind ocupate prin moştenire sau prin numiri (de către Regină). Membrii Camerei Comunelor se aleg prin sistem majoritar cu un singur tur de scrutin.
2 Sistem electoral. Regula pluralităţii în Marea Britanie de regulă numită „primul clasat învinge”- este departe cea mai simpla: candidatul care primeşte cele mai multe voturi, indiferent dacă este o majoritate sau o pluralitate, este ales.
Formulele majoritare necesită majoritatea absolută la alegeri. O metodă pentru a satisface această cerinţă este organizarea unui al doilea tur de scrutin decisiv între primii doi candidaţi, dacă niciunul dintre candidaţi nu a primit o majoritate a voturilor la primul tur al alegerilor.[1]
Tradiţia şi obiceiurile par să fie cea mai importantă explicaţie pentru menţinerea legitimării autorităţii. Printr-un sondaj de opinie oamenii au fost întrebaţi cum de aceptă ei aceasta forma de guvernamant. Majoritatea au raspuns astfel “Este cea mai bună formă de guvernământ pe care noi o ştim.” Autoritatea nu este perfectă şi nici măcar fără probleme. Este evaluată pe baza experienţei.
Sistemul de partide britanic este considerat a fi un sistem bipartidist (imperfect), pentru că în perioada postbelică nu au existat decât două partide, Partidul Conservator şi Partidul Laburist, care au alternat la guvernare. Numărul partidelor din Parlament este însa mai mare, astazi devenind destul de dificil să vorbim despre o competiţie inter-părtinică care funcţionează în acelaşi fel pe tot cuprinsul Regatului Unit. Cele trei partide care sunt in concurență sunt Partidul Conservator, Partidul Laburist si Partidul Liberal-Democrat.
Sistemele bipartidiste simbolizează modelul majoritarist al democraţiei. Sistemele majoritare sunt de tipul „învingătorul ia totul (dupa formula the winner takes all), majoritatea în cauză poate fi o majoritate absolută (de cel putin 50,01 procente), cât şi o majoritate relativă(plurality), majoritatea celui care obţine cel mai mare număr de voturi.[2]
Partidul Conservator. Partidul Conservator (Tories) este urmaşul Tory Party, partidul micii nobilimi, a apărut în anii treizeci ai secolului XIX. Benjamin Disraeli (1804-1881) a elaborat liniile organizatorice şi programatice ale conservatorilor, transformând acest partid într-un partid patriotic cu veleităţi populare. In ceea ce privea politica externă, naţiunea trebuia să contribuie la înflorirea Imperiului Britanic (Empire), politica înternă trebuind să urmărească introducerea anumitor reforme care să diminueze diferenţele dintre clasele sociale.
Liberal-Democraţii. Până în 1920, Partidul Liberal a fost cel de-al doilea partid politic mare din Marea Britanie. In 1988, Partidul Liberal s-a unit cu Partidul Social-Democrat, o facţiune de dreapta ieşită din Labour Party. Noul partid a primit numele de "Liberal Democrats". In cadrul sistemului actual de partide, Liberal Democrats, ca partid liberal de stanga, s-a aşezat în multe domenii politice, mai ales în politica economică şi socială, la stanga Partidului Laburist. Altfel decât conservatorii şi noii laburisti, peste 90% din liberali sunt de acord cu ridicarea cotei de impozitare, fapt care ar permite statului să facă investiţii mai mari. Liberalii participă la elaborarea reformelor constituţionale într-un comitet afiliat guvernului Blair. Liberal Democrats numără circa 100.000 membri.[3]
Labour Party. Partidul Laburist - Labour Party - a fost înfiinţat în anul 1900 de sindicatele care doreau să fie reprezentate la nivel politic. Pe atunci partidul purta înca numele de "Labour Representation Committee", acesta fiind schimbat in "Labour Party" în 1906. Faptul că a fost fondat de sindicate nu explică numai dependenţa financiară a partidului de sindicate, ci şi felul in care acest partid este organizat la nivel intern. In acest partid există şi membri individuali dar şi membri colectivi - sindicate şi organizaţii socialiste. Calitatea de membru colectiv este dată de faptul că organizaţiile şi mai ales sindicatele aduc mulţi bani Partidului Laburist sub forma de cotizaţii.[4] După contribuţia unui sindicat este calculat si numărul voturilor cu care poate contribui conducerea acestuia la congresele partidului (block votes). . Şeful partidului, ales până în anul 1981 de facţiunea parlamentară, este astazi numit în funcţie de un comitet electoral alcătuit din reprezentanţi ai sindicatelor, ai organizaţiilor regionale de partid şi din deputaţi. Fiecare dintre aceste trei grupari au dobândit, în urma ultimei reforme a partidului din 1993, câte o treime din voturi. Transformarea partidului din "Old Labour" în "New Labour" s-a petrecut şi printr-o distanţare de sindicate, care sunt considerate acum unul din multiplele grupuri de interese reprezentate de partide. New Labour s-a distanţat şi de vocabularul şi de programa socialistă a Old Labour Party[5].
[1]Lijphart Arend, Modele ale Democratiei. Formele de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, ed. Polirom, Iasi, 2006, p.53
[2] Giovanni Sartori, Ingineria Constitutionala Comparata, cap. Sisteme majoritare si sisteme proportionare, ed. Institutul European, Iasi , 2008, p. 34
[3] http://www.libdems.org.uk/
[4] Almond Gabriel și Powell Binghan, Politica comparata astazi, Institututl European, 2009, p. 161