Nu există definiţe unică a drepturilor electorale.
O definiţe posibilă: drepturile electorale sunt totalitatea acelor norme publice care determină modul cum poate obşine cineva, o persoană dreptul la vot pe un teritoriu geografic dat (Bogdanor2001, 714).
Drepturile electorale, din punct de vedere juridic, au un caracter dublu. Ele înseamnă:
- totalitatea normelor juridice procedurale care definesc modul de alegere al organelor de reprezentare politică, aflate în centrul puterii de stat, reînnoirea acestor organe;
- drepturi electorale fundamentale: drepturi privind participarea la treburile publice (Kukorelli 1998, 209). Aceasta, tradiţional, înseamnă două drepturi clasificate ca drepturi fundamnetale politice: a) dreptul de vot; b) dreptul de a fi ales.
Drepturile electorale conţin: 1) drepturi (norme) materiale; 2) norme lectorale procedurale
Din istoria drepturilor electorale
O legătură între drepturile electorale ale persoanei şi „cetăţenie" s-a instituit, prima dată, în Roma antică. Privilegiile la care năzuiau locuitorii Romei au fost următoarele:
- dreptul la vot la adunările de tribusi;
- dreptul de a fi ales în orice oficiu, la rang de demnitar, oricare ar fi acesta, nelimitat;
- putere discreţionară asupra căminului, asupra soţiei, copiilor, asupra avutului propriu şi asupra sclavilor proprii;
- libertatea personală, scutire de pedepse corporale, torturări, iar în cazul pedepsei capitale drept de apel în faţa adunării populare, excepţie fiind la toate acestea supunerea totală din taberele militare unde puterea comandantului asupra soldatului (cetăţeanului) roman era neîngrădită;
- drepturi de exploatare asupra pământului din proprietatea statului rezultat în urma cuceririlor;
- scutire de taxe stabilite pentru cei cuceriţi de statul roman.
Aceasta era totalitatea drepturilor civile din Roma, ius civitatis optimo iure. Deşi au fost drepturi legate de un anume status social şi definite şi din punct de vedere geografic, au devenit drepturi personale, întrucât un colonus roman n-a încetat să rămână cetăţean al Romei chiar dacă s-a mutat în locuri îndepărtate de Roma, nu şi-a pierdut dreptul de vot şi celelalte drepturi, deşi nu prea a avut posibilitatea să le exercite. (Bogdanor 2001, 715) înaintea revoluţiilor burgheze obţinerea şi exercitarea drepturilor electorale prezenta o varietate considerabilă în funcţie de loc şi de societate. Reprezentare teritorială a existat numai în Anglia, în alte ţări reprezentarea era legată de stări (nobilime, cler, nequstorime, meşteşugari etc.), organizată adesea în camere.
Revoluţia franceză a adus o schimbare radicală: cetăţeanul a devenit unitatea politică de bază, iar reprezentarea n-a mai rămas resortul al diferitelor corpuri funcţionale ci a trecut la adunarea naţională, singura care a întrupat suveranitatea naţională. Sistemul reprezentării teritoriale a fost introdusă în Franţa de o lege din 1792, care a conferit drepturi electorale tuturor bărbaţilor peste vârsta de 21 ani, cu excepţia celor fără avere, domiciliu, slugi şi hoinari. Puţin mai târziu, constituţia din 1793 a asigurat drepturi electorale şi acestor categorii, limitările fiind reintroduse mai târziu, în timpul restauraţiei. (Bogdanor uo.)
Cu revoluţia franceză şi americană a început procesul lent de standardizare a drepturilor electorale. Revoluţiile din 1848 au dat un nou avânt acestui proces, drepturile electorale au fost gradual, dar în mod continuu extinse, deviza mişcărilor de emancipare electorală devenind: „un om, un vot, o valoare".
Limitările menţinute o perioadă istorică erau legate de cinci categorii ale criteriilor:
- criterii de statut, limitau drepturile electorale la câteva stări privilegiate ale societăţii, iar în cadrul acestor stări la capul familiei. înlăturarea acestor limitări a avut loc prin mai multe căi.
- régime censitaire, regimul censurilor de avere şi de vârstă. Prin cens iniţial s-a înţeles declaraţia de impozit, expresis cu timpul a devenit sinonimă cu totalitatea condiţiilor ce trebuiau îndeplinite pentru exercitarea drepturilor electorale. Treptat, censul a fost restrâns, iar după primul răboi mondial dreptul la vot a bărbaţilor a devenit generalizat
- régime capacitaire, drept de vot legat de anumit nivel de instruire.
- criterii de menaj: puteau să voteze numai acei capi de familie care aveau o locuinţă de o anumită mărime sau plăteau chirie peste un nivel stabilit.
- criterii de rezidenţă: puteau să voteze numai cetăţenii care dădeau dovada reşedinţei în circumscripţia electorală respectivă de o anumită vechime. (Bogdanor uo.)
Universalizarea drepturilor electorale a avut loc mai întâi pentru bărbaţi. Femeile au obţinut drepturi electorale la început numai în cadrul naţiunilor „de colonişti" (Wyoming - 1890, Noua Zelanda - 1893, Australia de Sud - 1890, pe teritoriul Statelor Unite - 1919, cu amendarea constituţiei), apoi în Scandinavia (Finlanda - 1906, Norvegia - 1907, Danemarca - 1915, Suedia - 1918-21). Ţările catolice au adoptat reforme în acest sens mai târziu: Franţa, Italia - 1948; Elveţia - 1971. (La un referendum din 1958 în Elveţia dreptul de vot al femeilor a fost refuzat. În cantonul Appenzell Innerrhoden femeile au obţinut totalitatea drepturilor electorale abia numai în 1991.) (vezi Bogdanor 2001, 42122, 716)
În majoritatea ţărilor democratice votul este universa,i egal, direct şi secret.
Universalitatea votului
Universalitatea votului înseamnă că orice cetăţean major are drept de vot, în afară de cei excluşi din cauze considerate „naturale". Conform Constituţiei României: „Nu au drept de vot debilii sau alienatii mintal, pusi sub interdictie, si nici persoanele condamnate, prin hotarare judecatoreasca definitiva, la pierderea drepturilor electorale".
- lipsa deplinătăţii facultăţilor mintale, adică excludrea debililor şi alienaţilor mintali înseamnă că nu pot vota persoanele care n-au capacitatea de a formula o voinţă politică.
Aceasta înseamnă a dublă protecţie: a persoanelor alienate mintal şi a societăţii
- inexistenţa unor aptitudini morale - anumite fapte penale pot conduce la pierderea drepturilor electorale, dar numai în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive.
Aceste limitări sunt considerate ca fiind necesare şi bine motivate chiar şi într-o societate democratică, şi afectează numai un cerc restrâns al cetăţenilor. (Kukorelli 1998, 210)
Egalitatea votului
Egalitatea votului înseamnă că orice persoană îndreptăţită să voteze trebuie să aibă un vot de valoare egală cu votul celorlalţi.
Sensul expresiei "vot cu valoare egală" este subiectul unei dispute de drept constituţional şi de teorie juridică: această expresie nu înseamnă că toate voturile au efecte, respectiv consecinţe egale, ci numai faptul că toţi votanţii participă în condiţii egale la procesul electoral. De exemplu: într-un sistem cu două buletine toţi trebuie să aibă două buletine de vot.
Egalitatea votului este grav lezată în cazul drepturilor electorale aşazis plurale, când cetăţenii deţin voturi cu valori diferite. (Kukorelli 1998, 211)
Egalitatea voturilor poate fi afectată şi de inegalitatea circumscripţiilor uninominale întrucât la circumscripţii cu populaţii inegale valoarea unui vot are pondere diferită. Din această cauză, modificarea graniţelor circumscripţiilor, determinarea mărimii acestor circumscripţii este o chestiune delicată afectând egalitatea votului. Mecanismul corecţiei graniţelor circumscripţiilor este peste tot subiectul unor dispute politice, se caută să se reglementeze prin proceduri clare, imparţiale, implementate prin legiferări (Statele Unite) sau prin proceduri administrative (Anglia, Scoţia).
Caracterul direct al votului
Este un principu care înseamnă că alegătorii - cetăţenii cu drept de vot - votează direct candidatul. Este modul cel mai răspândit în ţările democratice, dar, pe lângă acesta, există şi votul indirect. Alegerile indirecte au următoarele două moduri:
- alegeri indirecte prin electori: alegătorii votează delegaţi denumiţi electori, iar electorii vor fi cei îndreptăţiţi să voteze candidatul (exemplu: alegerea preşedintelui SUA)
- alegeri indirecte prin corpuri de reprezentanţi deja aleşi: corpurile reprezentative inferioare, deja alese, vor proceda la alegerea reprezentanţilor din corpurile superioare (vezi Kukorelli 1998, 213)
Caracterul secret al votului
Caracterul secret al votului este un principiu care, în forma ei juridică, garantează ca votantul să-şi poată exprime în secret votul. Sistemele electorale din democraţiile instituie chiar o protecţie penală a secretului votului, protecţie necesară pentru excluderea influenţării nepermise a procedurii de votare, pentru nealterarea conţinutului votului.
În câteva ţări votul este obligatoriu, asemenea state care au instituit obligativitate de acest gen sunt: Australia, Belgia, Luxemburg, Lichtenstein, Grecia. În Olanda a existat obligativitatea votului până 1970, în Elveţia, cantonul Schaffhausen şi azi este obligatorie participarea la alegeri, neparticiparea fiind sancţionată prin amenzi. Vot obligatoru este în Australia din 1920. Dezavantaj: numărul ridicat al voturilor nevalide.