Drept

Sistemele pur majoritare se găsesc în Marea Britanie şi în fostele colonii britance, respectiv ţări care s-au dezvoltat sub influenţa lumii (imperiului) britanic, astfel: în Canada, Noua Zelanda, India, Australia. Sisteme similare s-au mai dezvoltat în Africa de Sud, SUA şi Franţa.

India, Canada, Statele Unite, Anglia şi Noua Zelanda au sisteme bazate pe formule pluralitare, în Franţa s-a instituit, pe rând, sisteme proporţionale şi majoritare, cu schimbări relativ dese, în prezent utilizându-se varianta „tare-slabă" a formulei în două tururi.

La început, în aceste ţări erau frecvent utilizate (instituite) şi circumscripţii plurinominale, dar acestea au fost treptat desfiinţate şi înlocuite cu circumscripţii uninominale: În Marea Britanie, de exemplu, după alegerile din 1945 mai - accentuat din 1950 -, în Indiaban după 1957, în Canada şi Statele Unite după 1970.

Magnitudinea a influenţat şi ea proporţionalitatea. Sistemele majoritare favorizează în mod constant partidele mari. La sistemele majoritare, magnitudinea mai mare decât 1 contribuie la creşterea proporţionalităţii, circumscripţiile uninominale limitează proporţionalitatea. (Lijphart 1997b, 68)

Azi se poate afirma la modul general că magnitudinea sistemelor majoritare clasice este o valoare apropiată de 1, deci regula generală este circumscripţia uninominală, cea plurinominală formând o excepţie destul de rară.

În majoritatea ţărilor cu sisteme majoritare parlamentul are o dimensiune stabilă (mai ales în SUA unde dimensiunea parlamentului de 435 de reprezentanţi s-a păstrat pe durata unei perioade de aproape 50 ani, între 1945-1990). (Lijphart, ibid.)

Sistemele majoritare sunt dezavantajoase pentru partidele mici, motiv pentru care nu se utilizează praguri explicite (juridice). Singura excepţie fiind Franţa unde în primul tur al alegerilor parlamentare s-a instituit un prag.

Sistemul majoritar, bazat pe formula majorităţii relative (formula pluratiră) cu circumscripţie uninominală se mai numeşte şi modelul Westminster, denumire care evocă faptul că acest model a fost difuzat prin lumea colonială britanică. În privinţa sistemelor majoritare, pe experienţei istorice furnizate de ele, se pot trage următoarele concluzii:

1. Partidele mai mici, dacă nu reprezintă o concentrare locală, totdeauna sunt dezavantajate, adică procentul de mandate obţinut de ele este totdeauna cu mult sub procentul voturilor obţinute
2. Sistemul FPTP facilitează ori consolidarea unui sistem cu alternanţă bipartidistă, ori conduce la consolidarea partidului care s-a aflat în poziţie dominantă şi astfel îi asigură o poziţie politică hegemonică.
3. De obicei contribuie la o guvernare monopartinică, stabilă. Crize apar numai datorită condiţiilor interne, în interiorul partidului care guvernează, când un grup de politicieni din „spate" („back benchers") se hotăresc să ajungă în poziţiile de vârf al partidului („frontbenchers").
4. Unde există două partide principale, sistemul poate să le trateze în mod egal, producând alternativ dezavantaje (rezultate neproporţionale) pentru ele. În acest caz oricare dintre aceste partide poate să aibă victorii de proporţii (datorită avantajelor amplificate de caracterul neproporţional al sistemului), dar pe termen mediu şi lung alternaţa la putere rămâne.
5. Unde există trei sau mai multe partide importante, rezultatele electorale sunt adesea surprinzătoare, neanticipabile.

Marea Britanie

Sistemul britanic are originile încă din perioada medievală. Egalitatea votului a fost introdus în sistem din mijlocul secolului al XIX-lea (abolirea sistemului censitar, principiul un om - un vot, egalitatea circumscripţiilor electorale), si ideea egalităţii a generat şi

propuneri de trecere la sistem proporţional. Faţă de aceasta a fost evocată stabilitatea asigurată de guvernarea monopartidistă. (Butler 1997, 145).

Începând din 1950 există numai circumscripţii uninominale şi mărimea circumscripţiilor este egală. Cu toate acestea, Irlanda de Nord este sistematic subreprezentată, iar Scoţia şi Ţara Galilor suprareprezentată (aceasta fiind un fel de malapportionment în sistemul britanic), disproporţii care în 2005 au fost supuse unei corecţii.

Graniţele circumscripţiilor se refac, dar relativ rar, printr-o procedură, decizie a unor comisii special constituite în acest scop. Circumscripţiile, dincolo de egalitatea lor, puteau fi avantajoase sau dezavantajoase unora dintre partidele, numai prin structura socială a populaţiei. Mult timp s-a părut, de exemplu, că sistemul circumscripţiilor defavorizează Partidul Laburist, întrucât în circumscripţiile unde era avantajat, a câştigat mandate cu un surplus concentrat de voturi, astfel în circumscripţii miniere, oraşe muncitoreşti. Mai târziu Partidul Conservator a fost afectat de procesele de migraţii, întrucât Partidul Laburist a devenit suprareprezentat în oraşele depopulate, iar Partidul Conservator a devenit subreprezentat în suburbiile în curs de dezvoltare. (Butler 1997, 145) Sistemul britanic a condus, câteodată, la rezultate foarte curioase. Astfel, în 1951 a făcut posibilă ca Partidul Conservator să obţină majoritatea, deşi, ca procent de voturi, s-a clasat cu 1% după Partidul Laburist. În 1929 şi 1974 s-a produs situaţia inversă, dând câştig Partidului Laburist. Deci: majoritatea relativă a mandatelor nu înseamnă o majoritate relativă şi în privinţa voturilor. În 1974 Partidul Liberal a obţinut voturi în procent de 20%, dar partea de mandate era numai de 2% (Butler 1997, 145-6). Totuşi, în privinţa celor două partide mari, rezultatele n-au cunoscut, de obicei, abateri mari de la proporţionalitate, în alegerile dintre 1959 şi 1992 indicele Loosemore-Hanby era între 9 şi 23 procente:

Sistemul pare „necinstit" faţă de partidele mici. Aceasta poate conduce la cinism faţă de valorile democratice.

Sistemul britanic a condus aproape totdeauna la victoria unui singur partid, dându-i mandat pentru propriul program de guvernare, fără să existe un partener de coaliţie care putea fi făcut ţap ispăşitor pentru nerealizările guvernului. Partidele mari trebuie să aibă o bază largă, trebuie să fie toleranţi, cu atenţie sporită spre alegătorul median. Dacă partidele mici veneau cu idei bune, cele mari totdeauna erau dispuse la a le prelua aceste idei. În alternanţa la guvernare a celor două partide s-a instituit un echilibru, şi raportul dintre mandate şi voturi nu s-a disproporţionat mult. (Butler 1997, 146)

Noua Zelanda

Noua Zelanda a importat sistemul Westminster, şi mult timp a fost sistemul cel mai apropiat modelului britanic. S-a instituit un bipartidism cu Partidul Naţional şi Partidul Laburist. Prima s-a sprijinit pe electoratul de la ţară, al doilea pe muncitorimea de la din oraşe. Din 1928 toate alegerile au condus la majoritatea absolută a unui partid, iar între 1946-1966 la toate alegerile numai cele două partide mari au obţinut mandate.

Raportul de forţe dintre cele două partide a fost descris suficient de precis de legea

3           A

„cubică", adică de relaţia empirică: m1/m2 = (v1 / v2)³ In 1981 a apărut un nou partid,

Partidul Încrederii Sociale, care era prezent pe eşichierul politic din 1954 dar până 1981 n-a obţinut mai mult decât câteva procente, dar în 1981cu un rezultat de 21% la voturi a obţinut 2 mandate parlamentare. (Butler 1997, 147-9)

Deşi sistemul era stabil, în anii trecuţi s-a făcut o reformă electorală fundamentală în Noua Zelanda şi a fost introdus un sistem mixt în locul tradiţionalului model FPTP, vechi de peste o sută de ani. (Reynolds - Reilly - Ellis 2005, 23-24)

India

India a avut şi el moştenirea britanică a sistemului FPTP. Acest sistem părea simplu şi eficace într-o societate în care analfabetismul era ridicat. La cucerirea independenţei Indiei Partidul Congresului a fost în poziţie dominantă, şi a reuşit să-şi conserve hegemonia între 1952 şi 1971 (la alegerile din 1952, 1957, 1962, 1967, 1971) obţinând cu 40-48 procente de voturi 54-75 procente din mandate. Alternanţa a fost instituită din 1977 când Partidul Djanata a reuşit să se impună şi să câştige pentru un ciclu în faţa partidului condus de Indira Gandhi.

Şi în cazul Indiei s-a văzut că poate fi obţinut o majoritate absolută a mandatelor chiar şi cu un procent de voturi sub 50.(Butler 1997, 150)

Africa de Sud

În Africa de Sud în timpul apartheidului a funcţionat un sistem de tip Westminster - dar numai pentru populaţia albă.

Partidele erau: Partidul Naţional, Partidul Unitar, Partidul Laburist/Progresiv.

După abolirea sistemului apartheidului a fost instituită o altă versiune a modelului

Westminster.

Statele Unite ale Americii

Modelul Statelor Unite îşi are originile în sistemul britanic, dar s-a îndepărtat destul de mult de acesta. Alegerea Congresului american are loc într-un sistem majoritar, conform modelului FPTP. Specificul este dat de sistemul alegerilor primare din cadrul partidelor americane. Congresmenul american depinde mai puţin de partidul lui (în comparaţie cu relaţia partid-deputat din Europa) şi mai mult depinde de popularitatea din circumscripţia proprie. Rezultatele lobiului pentru circumscripţia proprie contează mai mult, decât poziţia din partid. (Butler 1997, 152-3)

Australia

Sistemul electoral din Australia diferă în trei privinţe de sistemul britanic clasic, răspândit în lumea anglo-saxonă. Aceste diferenţe sunt:

1. Votul este obligatoriu
2. La alegerile pentru camera inferioară se utilizează votul alternatfv.
3. la alegerile pentru camera superioară se utilizează un sistem proporţionalizat, cel al votului unic transferabil (STV).

Întrucât în Australia senatul nu are un rol politic deosebit, alegerile pentru camera inferioară sunt determinante. Aici rezultatele sunt caracteristice sistemelor FPTP, voturile împărţindu-se între trei partide: Partidul Liberal, Partidul Laburist şi Partidul Provinciei. (Butler 1997, 154-156)

Canada

Canada a rămas în esenţă la modelul britanic, dar statul are o structură federativă şi astfel fiecare provincie are o viaţă politică oarecum separată (lucru accentuat valabil pentru provincia francofonă a Quebec-ului). La nivel federativ domină două partide, conservatorii şi laburiştii. Cazul 'Canadei oarecum infirmă teza că sistemele majoritare crează guverne stabile, în Canada au existat guverne minoritare (Butler 1997, 156-157). Se pare că sistemul FPTP nu va reuşi în Canada să creeze un bipartidism stabil. (Reynolds - Reilly - Ellis 2005, 7). Astfel, s-a propus o reformă a sistemului electoral (Reynolds - Reilly - Ellis 2005, 18-19).