Drept

Premize

Conform Tratatului Comunităţii Europene (1957) se preconizează elaborarea unui sistem unitar pentru alegerile europarlamentare, însă constituirea acestui sistem a durat foarte mult. Primele alegeri directe în Parlamentul European au fost hotărâte la întâlnirea la vârf de la Roma din decembrie 1975 şi preconizate pentru anul 1978. Datorită împotrivirii britanice şi a Danemarcei, alegerile au avut loc numai în 1979. După întâlnirea de vârf de la Roma a devenit, iarăşi, actuală problematica elaborării unei proceduri electorale unificate, şi a fost urgentată elaborarea procedurii unificate.

Parlamentul European şi-a elaborat propria viziune despre această unificare în Raportul Patijn care a fost adoptat în ianuarie 1976 şi înaintat Consiliului European. Raportul preconiza o procedură de unificare în trei trepte: 1) prima alegere directă ar trebui să aibă loc în fiecare stat într-un sistem propriu, naţional; 2) a doua alegere ar avea loc într- un sistem unificat parţial, în baza directivelor primului PE direct ales; 3) a treia treaptă ar conţine implementarea sistemului unificat. Pe baza acestui raport, Consiliul European a adoptat un act privind „alegerea generală şi directă a deputaţilor PE", act care a fost, în mare parte, în concordanţă cu propunerile PE înaintate prin raport. (Fabian 2005, 60) Decizia din 1976 a Consiliului European nu a pus, încă, bazele unui sistem unificat, a trasat numai directive pentru aceasta, câteva cadre comune. A specificat, în schimb, clar că acest sistem unificat trebuie elaborat de către Parlamentul European şi adoptat ulterior de către Consiliu şi statele membre.

Astfel, elaborarea sistemului electoral a rămas în această fază în competenţa aproape exclusivă a statelor membre, acestea adoptând legi interne, dar conforme cu puţinele directive comunitare.

După alegerile europarlamentare (directe) din 1979 PE a preluat problematica sistemului unificat şi a adoptat în martie 1982 Raportul Seitlinger. Acest act a propus un sistem electoral în ţările membre cu următoarele caracteristici: sistem proporţional cu circumscripţii plurinominale (3-15 mandate) cu formulă d'Hondt şi posibilitatea (eventuală) a votului preferenţial. Ţările membre pot lua în considerare, conform propriilor constituţii, circumstanţele geografice şi etnice în alcătuirea circumscripţiilor. Cetăţenilor ţărilor membre trebuiesc asigurate drepturile electorale active şi pasive, indiferent de domiciliul lor stabil. De notat, că pentru candidaturi se propune o şedere de cel puţin 5 ani în ţara respectivă, dar la exercitarea dreptului la vot nu există asemenea condiţie. (Fabian 2005, 61)

Din nou, punctul de vedere britanic a fost cel care a blocat adoptarea acestor directive, astfel atât PE ales în 1984, cât şi cel din 1989 s-a ocupat, în continuare, cu problematica unificării sistemului electoral. A fost elaborat un nou raport (Raportul Gucht), fără ca să se obţină un consens în privinţa chestiunii. Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam a creat, însă, o situaţie nouă în care Parlamentul European a adoptat în iulie 1998 un proiect de rezoluţie care conţinea, ţinând cont de diferenţele de păreri dintre ţările membre, acele principii comune care pot fundamenta unificarea sistemului electoral pentru PE. Aceste principii au fost cuprinse în Raportul Anastassopoulos, raport ce a devenit fundamentul hotărârii Consiliului European din 2002 în problema euroalegerilor. (vezi Fabian 2005, 63-65)

Principii de baza

Raportul propune următoarele principii:

1. Europarlamentarii vor fi aleşi într-un sistem proporţional pe liste în fiecare stat membru.
2. Circumscripţiile electorale vor fi constituite în aşa fel încât să nu fie afectat caracterul proporţional al sistemului dar legătura alegător-ales să fie cât se poate de strâns, ţinând cont şi de particularităţile statelor membre. Ţările membre cu populaţie sub 20 milioane nu trebuie să se împartă în circumscripţii electorale subnaţionale.
3. Europarlamentarii aleşi în circumscripţii subnaţionale sunt reprezentanţii ţării lor şi nu a circumscripţiei unde au fost aleşi.
4. Specificul regional dintr-un stat poate fi luat în considerare fără, însă, să lezeze caracterul proporţional al sistemului.
5. Poate fi instituit prag explicit, dar fără să depăşească procentul de 5%.
6. Ţările membre pot institui vot preferenţial conform sistemului propriu.
7. Din 2009, dacă se adoptă într-o procedură reglementară până în ianuarie 2008, o parte bine precizată a mandatelor din Parlamentul European (raportul propune 10% din totalul mandatelor) pot fi atribuite în circumscripţii supranaţionale, la nivelul Uniunii Europene, într-un sistem proporţional pe listă.
8. Calitatea de membru în PE este incompatibilă cu calitatea de membru în parlamentele naţionale.
9. Statele membre sunt obligate să definească prin lege plafonul cheltuielilor pentru campania electorală.
10. Rămâne valabilă actul din septembrie 1976 al Consiliului European care stipula alegerile directe, generale.

Parlamentul European în şedinta din 12 iunie 2002 a dat acordul acestui proiect care a fost adoptat ca rezoluţie de Consiliul European din septembrie 2002. Rezoluţia conţinea următoarele modificări şi completări faţă de principiile raportului:

• pe lângă sistemul proporţional pe lista se admite şi formula VUT (STV)
• nici în cazul statelor cu populaţie de peste 20 milioane de locuitori nu este obligatorie constituirea circumscripţiilor subnaţionale, pot să constituie şi ele o singură circumscripţie
• nu mai apare prescripţia privind organizarea alegerilor în mai, cuprins într-o rezoluţie anterioară a Consiliului
• a fost scoasă propunerea privind circumscripţia supranaţională, la nivelul Uniunii Europene, pentru distribuirea a unei părţi a mandatelor în sistem proporţional, pe lista în această circumscripţie. (Fabian 2005, 63-65)

Din Tratatul de la Maastricht şi statutul de cetăţean european decurg următoarele obligaţii ale statelor membre:

• cetăţenii europeni care şi-au exprimat dorinţa de a participa la trebuiesc incluşi în timp potrivit în listele de alegători. În acest scop, alegătorul comunitar este obligat să prezinte aceleaşi documente pe care au prezentat cetăţenii localnici ai statului membru. Trebuie să deie declaraţie în care precizează:
  1. cetăţenia şi adresa de reşedinţă din statul în care domiciliează şi vrea să participe la alegeri;
  2. aceea circumscripţie electorală din propriul stat în care a figurat, ultima oară
  3. declară că îşi va exercita dreptul la vot numai în statul membru în care are reşedinţa Dacă cetăţeanul european doreşte să candideze într-un alt stat decît cel de naţionalitate, adică în statul în care-şi are reşedinţa, va trebui să prezinte documente identice cu cetăţenii candidaţi ai statului respectiv:
     1. adresa în statul de cetăţenie şi în cel de reşedinţă;
     2. declaraţie cu privire la faptul că nu candidează pentru Parlamentul European într-un alt stat membru al UE, şi
     3. indicarea circumscripţiei electorale pentru PE în a cărei listă electorală a figurat în propriul stat, la ultima alegere PE.