Drept

1. Modele istorice

Recunoaşterea minorităţilor naţionale şi etnice în cadrul unui stat are mai multe „paliere":

• recunoaştere existenţei lor ca fiind colectivităţi cultural-lingvistice care doresc să se manifeste şi politic
• recunoşterea lor ca părţi constitutive ale corpului politic
• recunoaşterea lor ca părţi constitutive ale statului

Aceste două „paliere" din urmă pot să conducă la două forme de bază, care sunt hotărâtoare şi din punctul de vedere al sistemelor electorale.

• minorităţile naţionale sau etnice care sunt concentrate pe un anume teritoriu (formând majoritate locală) pot fi integrate ca o unitate al unui sistem federativ-teritorial sau prin autonomie teritorială - aceasta înseamnă o recunoştere ca factor constitutiv al statului, iar alegerile au loc în sistemul alegerilor subnaţionale (locale, regionale), ţinând cont, eventual, de specificul teritorial-regional, dincolo de faptul ca acest teritoriu are o majoritate locală
• minorităţile dispersate pe un teritoriu mai vast (care nu formează majorităţi locale) pot fi recunoscute prin autonomie culturală. Dacă autonomia culturală este o recunoaştere „mai slabă" (numai ca parte constitutivă a corpului politic), atunci diferite forme de organizare ale societăţii civile dobândesc prerogative de autorităţi în domenii culturale, bine precizate. Dacă această autonomie culturală este mai „tare", atunci funcţionează prin autorităţi alese printr-o lege electorală specială, bazată pe o evidenţă a membrii minorităţii ca electorat.

Câteva dintre aceste autonomii au rădăcini istorice, modele cunoscute prin exemple istorice, astfel:

• Imperiul Otoman a asigurat prin sistemul Millet-urilor pentru unele minorităţi religioase, ulterior şi pentru minorităţi lingvistice o autoadministrare care putea să meargă până la alegeri interne proprii;
• În Polonia prin Kahal s-a instituit un anume tip de autoguvernare pe nivel local dar şi pe nivel naţional pentru comunităţile de evrei care putea să organizeze şi alegeri interne şi avea o componentă socială puternică pe lângă cea religioasă
• Au existat electorate comunitare în India - baze electorale pentru o recunoştere a unor segmente comunitare din societate ca părţi constitutive ale corpului politic

Autonomii minoritare se găsesc şi în ţările moderne:

• În anii de după 1920 în Estonia şi Lituania au fost instituite forme ale unui federalism sau ale unei autonomii personale (federalismul personal a fost conceptualizat de austriecii Otto Bauer şi Karl Renner): minorităţile care sunt dispersate teritorial în aceste ţări au instituit, pe bază de lege, consilii alese ale minorităţii, consilii care au avut competenţe în domeniul cultural şi al învăţământului şi au putut stabili impozitări în cadrul comunităţii.
• După primul război mondial, dar mai ales după cel de al doilea s-au instituit autonomii teritoriale în Europa (Tirolul de Sud, Insulele Aland, regiunile spaniole) care au avut specificităţi şi în privinţa sistemului electoral propriu

2. Sisteme electorale care favorizează reprezentarea minorităţilor

Sisteme care asigură o reprezentare corporatistă a minorităţii prin mandate special alocate

După un studiu a Comisiei de la Veneţia există trei ţări în cadrul Consiliului Europei care favorizează obţinerea unui mandat parlamentar pentru anume minorităţi din ţările respective, aceste ţări fiind: Croaţia, Slovenia şi România.

1) Croatia

La sfârşitul anului 1998 Uniunea Europeană a insistat în mod repetat pentru revizuirea sistemului electoral croat, pentru că cel existent nu părea a fi conformă cu principiile UE. A fost trimis un memorandum guvernului croat care, printre altele, contesta dreptul de vot acordat croaţilor care trăiau ca minorităţi în diferite ţări din împrejurimi, lucru ce a fost contrar Acordului de la Dayton.

La modificarea constituţiei, din 2001, parlamentul bicameral a fost transformat în unul monocameral. Membrii parlamentului sunt aleşi în 10 circumscripţii, fiecare cu 14 mandate, în afară de aceste circumscripţii, minorităţile naţionale au încă 8 mandate asigurate în parlament, alte 12 mandate sunt ale croaţilor necetăţeni, de pretutindeni, mai ales din ţările din împrejurimi (evaluat la 400.000 de persoane etnic croate) (cf.legii electorale din 2003)

În Croaţia minorităţile considerate autohtone au 8 mandate asigurate, din care 3 mandate pentru minoritea sârbă, câte 1 mandat pentru minoritatea maghiară şi italiană şi câte 1 mandat (în total: 3 mandate), împărţite în felul următor:

• 1 mandat pentru minorităţile cehă şi slovacă.
• 1 mandat pentru austrieci, bulgari, germani, polonezi, roma, români, ruteni, ruşi, turci, ucraineni, valahi şi evrei

-1 mandat pentru albanezi, bosnieci, montenegreni, macedoneni şi sloveni

Pot propune candidaţi individuali pentru minorităţi: partidele, asociaţiile minorităţilor sau

alegătorii (cel puţin 100 de alegători cu semnături).

Alegerea reprezentanţilor minorităţilor are loc în circumscripţii (colegii) speciale, unde alegerea se face între candidaţi individuali (care apar cu suplinitori). Obţine mandat acel candidat care în competiţia listelor minoritare obţine cele mai multe voturi. Nu există prag în aceste circumscripţii speciale.

• Slovenia

Conform art.5 din constituţia slovenă din 1991, statul sloven „protejează şi asigură drepturile comunităţilor autohtone italiene şi maghiare". Conform art.64, cele două comunităţi naţionale au reprezentare directă în organele consiliilor locale şi în parlament". În parlamentul sloven se asigură cîte un loc pentru minoritatea maghiară şi italiană.

• România

Organizaţiile ale minorităţilor pot participa, în principiu, ca şi partidele în alegerile parlamentare. Dacă nu ating pragul electoral (5% sau 6 mandate în colegii uninominale pentru Cam.Deputaţilor / 3 mandate de senator), pot obţine un singur mandat „favorizat" dacă numărul de voturi obţinut este cel puţin 10% din coeficientul electoral calculat prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea

Camerei Deputaţilor la numărul de colegii uninominale constituite la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Dacă sunt mai multe organizaţii ale unei minorităţi naţionale, mandatul preferenţial este atribuit aceluia care satisface condiţia de mai sus şi are cele mai multe voturi.

Menţiune: se vede, totuşi, că din punct de vedere formal sistemul electoral românesc nu garantează o reprezentare corporatistă cu mandate special alocate, întrucât minorităţile nu au drept subiectiv, şi nu sunt taxativ enumerate acele minorităţi care au drept subiectiv la reprezentare corporatistă.

4) Mandate alocate în cazul sistemelor majoritare

În cazul sistemelor majoritare este o soluţie „naturală" sistemul mandatelor special alocate pentru grupurile minoritare sau autohtone. Aceasta este o recunoaştere a subiectivităţii politice, un fel de „drept subiectiv colectiv". Acest drept, însă, nu trece dincolo de „dreptul la mandate de reprezentare" - în caz că trece, totuşi, înseamnă că avem de a face de o altă categorie a recunoaşterii, de tipul „factor constitutiv al statului". Câteva exemple de mandate alocate de acest gen:

• mandate alocate „comunităţile de negri" în Columbia
• mandate alocate în India pentru triburile şi castele „protejate" (recepte)
• mandate alocate creştinilor în Iordania
• mandate alocate pentru tuareghii din Nigeria
• mandate alocate pentru populaţia maori în Noua Zelanda cu 4 colegii speciale
• mandate alocate pentru populaţia nonmuzulmană în Pakistan
• mandate alocate pentru creştini şi samariteni sub jurisdicţia Autorităţii Palestinene (în jurul lui Nablus)
• mandate alocate pentru pe insulele Samoa pentru populaţia neautohtonă
• mandate alocate în Taiwan pentru grupul autohton al austronezilor.

Legile electorale, în multe cazuri, utilizează procedurile generale ţi în atribuirea acestor mandate, dar sunt soluţii cu proceduri specifice. În multe cazuri votează numai membrii comunităţii printr-o listă de alegători special întocmit.

Sisteme care favorizează obţinerea de mandate pentru grupuri etnice şi minoritare

Sunt tehnici relativ răspundite care vizează înlesnirea obţinerii de mandat pentru grupurile minoritare. Câteodată asemenea soluţii apar combinate cu procedurile care asigură mandatul corporatist

• Una din soluţiile răspândite este reducerea sau desfiinţarea pragului electoral

pentru organizaţii minoritare participante la alegeri, soluţie care poate fi utilizată numai în cazul sistemelor proporţionale.

Este o soluţie utilizată în Polonia, Germania şi, mai nou, în Serbia unde partidele etnice sunt „scutite" de prag.

• În cazul sistemelor federative, în circumscripţii teritoriale vecine locuitorii de la graniţa dintre circumscripţii pot opta, în care unitate teritorială a federaţiei vor să participe la alegeri. Această metodă poate fi utilizată în federaţii cu specificităţi cum are Belgia. Belgia are un sistem electoral împărţit după cele două comunităţi lingvistice: senatul belgian are 15 locuri pentru grupul lingvistic francez şi 25 locuri pentru grupul flamand. Alegerile acestora se face în circumscripţiile teritoriale franceze şi flamande, listele franceze şi flamande, neexistând concurenţă directă dintre partidele grupurilor lingvistice. În circumscripţia mixtă Bruxelles-Hal-Vilvorde alegătorii pot opta dacă doresc să voteze pe listele franceze sau flamande, atât pentru locurile din senat cât şi pentru camera inferioară. În circumscripţiile Fouron şi Comines-Warneton alegătorii pot opta dacă vor să voteze pe listele circumscripţiei vecine (circumscripţie cu liste de candidaţi din cealaltă comunitate lingvistică).
• Asigurarea suprareprezentării este o altă tehnică: mărirea numărului de mandate în acele teritorii, circumscripţii în care trăiesc, mai concentrat, membrii unui grup etnic sau minoritar. Exemple: Scoţia şi Ţara Galilor care sunt regiuni cu o uşoară suprareprezentare în parlamentul din Londra, în Camera Comunelor. Un alt exemplu ar fi republica Nepal unde exista 3-4 grupuri lingvistice diferite, pentru unele se asigură suprareprezentare.
• Sistemul „celui mai bun învins": se aplică pe insulele Mauritius, unde candidatul etnic care a obţinut cel mai bun rezultat, fără să obţină mandat, primeşte un mandat separat pentru echilibrarea raportului etnic în corpul politic.
• Tehnica affirmative gerrymandering înseamnă modificarea graniţelor circumscripţiilor pentru „compactizarea" grupurilor minoritare: guvernul american a folosit această tehnică creind circumscripţii „speciale" pentru populaţia de culoare (negrii, hispanicii). Asemenea soluţii conduc, însă, la dispute politice.
• Liste de alegători separate

Este o tehnică care completează metoda mandatelor special alocate. De ex. în Libanon sunt create circumscripţii în aşa fel ca mandatele să fie deja împărţite între grupurile religioase. Se utilizează formula BV (block vote), fiecare grup are propria listă de alegători.

Pe insulele Fidji, alegătorul „etnic" poate opta între participarea la alegerea reprezentantului propriului grup sau la alegerile „generale" ale circumscripţiei comune. În multe situaţii, tehnica listei separate de alegători a fost, în timp, abandonată, întrucât s-a considerat că nu contribuie la formularea unei problematici politice comune. (In schimb, în Ungaria a fost introdusă pentru micşorarea etnobussiness-ului.) În India, în perioada colonialistă britanică au fost menţinute circumscripţii separate pentru mozlimi, creştini şi sikhi), dar după obţinerea independenţei acestea au fost desfiinţate, s-a menţinut numai pentru triburi şi caste.

În câteva ţări s-a creat un sistem combinat, a fost menţinut atât lista separată de alegători, cât şi circumscripţia comună: insulele Fidji (cum am văzut) sau în Noua Zelanda pentru populaţia maori care poate să se înregistreze, opţional, pe liste de alegători maori.

Sisteme electorale din cadrul autonomiilor încorporate în sistemul administrativ al statului

1) Insulele Aland

Regimul de autoguvernare al insulelor Aland (Finlanda) este reglementat de o lege din 16 august 1991, intrat în vigoare în 1993. Limba oficială a regiunii de insule este suedeza, iar populaţia Aland-ului este reprezentată de un „parlament local". Alegerile pentru autorităţile locale şi pentru acest parlament local al insulelor Aland sunt organizate pe baza unei „cetăţenii regionale", care este acordată acelor cetăţeni finlandezi care:

1. şi-au stabilit reşedinţa pe insulele Aland
2. şi-au menţinut reşedinţa şi domiciliul efectiv pe insule pe o perioadă de cel puţin cinci ani
3. vorbesc, în mod corespunzător, limba suedeză

Astfel, participarea la alegerile regionale/insulare seamănă mai mult cu alegerile parlamentare.

• Tirolul de Sud

Consiliul regional din regiunea Trentino-Alto Adige are 70 membri, aleşi într-un sistem proporţional prin vot universal, direct şi secret. Cele două provincii din regiune, Trient şi Bozen/Bolzano constituie două circumscripţii.

Condiţia dreptului la vot: şedere neîntreruptă de 4 ani pe teritoriul regiunii. Acel alegător care şi-a obţinut drepturile electorale prin şedere neîntreruptă se înregistrează pe listele de alegători în aceea comună unde a avut şederea cea mai lungă din această perioadă mai lungă decât 4 ani.

În privinţa consiliilor locale, se instituie şi alte reguli locale pentru a asigura reprezentarea proporţională a celor două grupuri lingvistice, italiana şi germana.

• Ungaria - legea pentru minorităţi (nr. LXXVII din 1993) instituie autonomie culturală pentru minorităţile etnice şi naţionale din Ungaria. Autonomia culturală se realizează prin consilii de autoguvernare. Aceste consilii se înfiinţează prin mai multe moduri:
  1. consilii locale care dobândesc competenţe de consilii de autoguvernare minoritare - sunt acele consilii locale (comunale, orăşeneşti) în care reprezentanţii unei minorităţi constituie majoritatea absolută; în această situaţie chiar consiliul local va deveni consiliul autonomiei culturale a minorităţii respective.
  2. consilii de autoguvernare culturală instituite în mod indirect: acestea se înfiinţează când cel puţin 30% din membrii consiliului ales aparţin unei şi aceleaşi minorităţi; aceşti consilieri pot forma consilii de autoguvernare de minimum 3 membri (consilieri locali aleşi)
  3. consilii de autoguvernare create direct, prin alegeri, de către alegătorii locali, având următorul număr de membri: a) în comune cu număr de locuitori sub

1300 - 3 membri, comune peste 1300 locuitori - 5 membri, în oraşe - 7 membri, într-o circumscripţie a capitalei şi într-un municipiu - 9 membri.

4. consiliu de autoguvernare la nivel naţional: este un consiliu pe ţară care este ales de electori minoritari. Electorii minoritari sunt: toţi membrii ai consiliilor locale de autoguvernare alese.

Alegerea consiliilor de autoguvernare:

1. consilii de autoguvernare constituite prin consilii locale: în cazul lor alegerea are loc împreună cu alegerilor locale, prin procedurile acesteia. Un reprezentant minoritar poate obţine mandat şi cu jumătate din numărul de voturi obţinut de ultimul consilier local care „prinde" un mandat (dar numai în cazul localităţilor sub 10.000 de locuitori).
2. consilii de autoguvernare create direct, prin alegeri, de către alegătorii locali, concomitent cu alegerile locale: este un scrutin într-un singur tur, la care pot participa locuitorii din localitatea respectivă dacă se înrgeistrează pe o listă specială de alegători; scrutinul este valid dacă au participat 5% din alegători sau cel puţin 100 de persoane (în comune), respectiv 500 de persoane (oraşe, municipii etc.).