Drept

                3.1 Generalităţi.

                 Importanţă deosebită pentru procesul penal î-l au şi măsurile preventive. În art.175 C.P.P. este dată definiţia măsurilor preventive, care potrivit i reprezintă măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat sa întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei. Măsurile preventive sânt aplicate în scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul a se ascunde de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.

Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate (arestarea), fie restrângerea libertăţii de mişcare (obligarea de a nu părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 al Constituţiei privind garantarea libertăţii individuale.

                Masurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penala sau, după caz, de către instanţa de judecata numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune ca bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei (art.176 alin.1 C.P.P.).

Analizând cele expuse, putem constata că măsurile preventive sânt caracterizate de următoarele particularităţi:

- pot fi aplicate numai într-o cauză penală;

- sânt strict reglementate de lege;

- sânt în drept a le aplica numai persoanele special abilitate, organul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată;

- sânt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei;

- scopul măsurilor preventive – a exclude ascunderea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului de urmărire penală şi judecată, de a înlătura piedicile puse de aceste persoane în calea descoperirii adevărului în procesul penal, de a contracara săvârşirea de noi infracţiuni şi de a asigura executarea sentinţei.

3.2 Procedura aplicării măsurilor preventive.

 Măsurile preventive pot fi aplicate de regulă faţă de învinuit şi ca excepţii faţă de bănuit pe un termen nu mai mult 10 zile. Masurile preventive sunt o varietate a măsurilor de constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul persoanei faţă de care au fost aplicate. Masurile preventive sânt aplicate în scopul de a preîntâmpina comportarea ilicită a învinuitului (bănuitului), în scopul curmării activităţii infracţionale, în scopul asigurării stabilirii adevărului obiectiv, cât şi în scopul de a exclude eschivarea lor de la răspundere penală. Masurile preventive sânt aplicate în legătura cu prognozarea comportării ilegale presupuse a învinuitului (bănuitului), care trebuie sa fie bazată pe probele administrate.

Potrivit art. 175 C.P.P., există următoarele masuri preventive:

• obligaţia în scris de ne părăsire a localităţii;
• obligaţia în scris de a nu părăsi ţara;
• garanţia personală;
• garanţia unei organizaţii;
• ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
• liberarea provizorie sub control judiciar;
• liberarea provizorie pe cauţiune;
• arestarea la domiciliu;
• arestarea preventivă.

Masurile preventive indicate mai pot fi numite măsuri de ordin general, fiindcă ele pot fi aplicate faţă de oricare subiect, la rându-l său şi faţă de subiecţi speciali (militari in termen, minori).

Faţă de militarii în termen care se învinuiesc sau se bănuiesc în săvârşirea unei infracţiuni, în afara de masurile generale, mai poate fi aplicate şi aşa măsura preventivă, ca supravegherea comandamentului unităţii militare.

Faţă de învinuit (bănuit) minori, în afară de masurile preventive generale, mai pot fi aplicate şi următoarele masuri preventive;

- supravegherea de către administraţia instituţiei de învăţământ de tip închis, în privinţa la acei minorii, care îşi fac studiile în asemenea instituţii;

- supravegherea de către părinţi, tutori, curatori.

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la domiciliu sânt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.

Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în art.176 alin.1 C.P.P.

La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:

1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vârsta şi starea sănătăţii;

4) ocupaţia;

5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;

6) starea materială;

7) prezenţa unui loc permanent de trai;

8) alte circumstanţe esenţiale.

             Obligaţia în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art. 178 C.P.P.) este cea mai răspândită măsură preventivă. Aceste măsuri pot fi aplicate în acele cazuri când infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi există destule temeiuri (probe) că bănuitul (învinuitul) nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.

Pentru aplicarea acestei masuri este întocmită o ordonanţă motivată, care este adusă la cunoştinţă bănuitului (învinuitului). În baza acestei ordonanţe este perfectată şi declaraţia în scris de nepărăsire a localităţi, care este semnată de bănuit / învinuit şi persoana care aplică această măsură. Ea limitează libertatea bănuitului / învinuitului în acel sens că el nu este în drept a părăsi localitatea în cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă. Aplicarea acestei măsuri preventive trebuie sa asigure prezentarea bănuitului (învinuitului) de câte ori va fi necesar.

Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii.

Garanţia personală-şi garanţia unei organizaţii (art. 179 C.P.P.). Garanţia personală are  aplicare foarte rară. Această măsură preventivă poate fi aplicată din iniţiativa a cel puţin 2 persoane (2 garanţi) şi nu mai mult de 5, despre care fapt ei depun cereri înscris organului respectiv cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Procurorul poate lua hotărârea de aplicare a acestei masuri preventive daca el a constatat ca viitorii garanţi se bucura de autoritate în societate şi de încredere la organele de drept şi fiecare din garanţi, concomitent, a depus la contul de depozit al procuraturii sau judecătoriei o sumă bănească în sumă de la 50 la 300 unităţi convenţionale.

Daca garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani depusă pe contul de depozit nu va vi restituită, iar măsura preventivă va fie schimbată în alta mai aspră.

Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, respectiv respectarea ordini publice, prezentarea lui când va vi citat de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată. Asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească în mărimea de la 300 la 500 unităţi convenţionale.

Arestul preventiv (art.186 C.P.P.) este cea mai aspră măsură preventivă. Cunoscută şi sub denumirea de deţinere preventivă, luarea acestei măsuri implică privarea de libertate a unei persoane, fără a contraveni principiul constituţional al libertăţii individuale şi nici principiului de drept penal, după care nu poţi pedepsi pe cineva înainte de al judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are caracterul, regimul şi efectele unei pedepse, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a organelor judiciare penale în general, pentru a preveni şi a înlătura neajunsurile generate de tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărire penală ori judecată, şi pentru a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al procesului penal.[1] Această măsură este aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă mare pericol social, cât şi în cazurile când sânt există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul (învinuitul), fiind la libertate, va continua activitatea infracţională, va împiedica stabilirii adevărului obiectiv sau se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată. Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile când bănuitul, învinuitul sau inculpatului i se incriminează săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani.

Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de judecătorul de instrucţiune şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul (învinuitul) se prezintă în instanţa judiciară din teritoriu. Judecătorul examinând materialele prezentate, stabileşte existenta temeiului de aplicarea acestei masuri preventive, interoghează bănuitul (învinuitul) faţă de care va fi aplicată măsura în cauza. Pentru aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheiere şi eliberează un mandat de arestare pe un termen de până la 30 zile. Bănuitul  (învinuitul) arestat se deţine în izolatorul de anchetă.

Învinuitul poate fi arestat pe un termen de până la 6 luni, dacă pentru infracţiunea săvârşita legea penală prevede o sancţiune - până la 15 ani.

Învinuitul poate fi ţinut sub arest până la 12 luni, dacă a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede ca sancţiune pe un termen 25 ani sau detenţie pe viaţă.

Învinuitul minor, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins majoratul poate fi arestat pe un termen până la 4 luni.

Despre aplicarea arestului preventiv-judecătorul comunică rudelor apropiate ale învinuitului sau alte persoane, pe care le-a indicat însăşi învinuitul. Durata arestului nu poate fi mai mare de 1 an şi dacă urmărirea penală nu s-a finalizat pe parcursul unui an, atunci măsura preventivă-arestul este înlocuită cu altă măsură.

Arestarea la domiciliu (art.188 alin.1 C.P.P.) Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.

Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuiţi de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8 ani.

Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi 186 C.P.P., în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.

Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii:

1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;

2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare;

3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.

Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;

2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sânt similare celor aplicate în cazul arestării preventive.

În caz că bănuitul, învinuitul, inculpatul nu respectă restricţiile şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă, de către instanţa de judecată, din oficiu sau la demersul procurorului.

Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive şi arestării la domiciliu (art.307 C.P.P.).

Constatând necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu, reprezentantul organului de urmărire penală înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu. La demers sânt anexate materialele care confirmă temeinicia acestuia.

Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu, este examinat fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţa închisa, la care participă reprezentantul organului de urmărire penală, apărătorul şi bănuitul. Prezentând demersul în judecată, reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.

La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după aceasta sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare care este înmânat reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului.

Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest până ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.

Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului (art.308 C.P.P.). Constatând necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, sau de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul, în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării. La demers sânt anexate materialele care confirmă temeinicia acestuia.

Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi a reprezentantului legal al acestuia. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al învinuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător din oficiu.

La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sunt audiate alte persoane prezente la şedinţă.

În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se înmânează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.

Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu.

Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul pronunţării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.

Liberarea provizorie a persoanei arestate (art.190 C.P.P.) Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 C.P.P. poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute (art.191 C.P.P.) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.

Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după  caz, de către instanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cît ori este citată;

5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.

Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat provizoriu efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial, pentru motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art.192 C.P.P.)

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare.

Liberarea provizorie pe cauţiune este de fapt „o succesiune prin schimbare” a arestului preventiv, deoarece succede toate premisele şi condiţiile de aplicare a arestului, concomitent interpune izolarea persoanei de societate, schimbând esenţial situaţia învinuitului.[2] Aceste împrejurări definesc liberarea provizorie pe cauţiune ca o măsură preventivă de alternativă a arestului preventiv.[3]

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se constată bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.

În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii prevăzute de art.191 alin.3 C.P.P.

Cuantumul cauţiunii este stabilit de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, de la 300 la 100000 unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau, reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii (art.311 alin.1 C.P.P.).

Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.

Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor (art.312 C.P.P.).

Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307 -310, se efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.

Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui. Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţa închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedica examinarea recursului.

La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă.

În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

1. anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;
2. aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei măsurii respective;

2) respinge recursul.

Atunci când în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive dispuse, sau după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana reţinută ori arestată.

Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare este înmânată procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea este eliberată imediat din sala de şedinţă. În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective.

Supravegherea comandamentului-unităţi militare (art.183 C.P.P.). poate fi aplicata numai fata de militarii în termen din iniţiativa procurorului sau a instanţei de judecată. Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.

Comandantului unităţii militare îi este înmânată ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, de trimitere sub supraveghere a militarului ţi îi sânt aduse la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care este consemnat în procesul-verbal. Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept a aplica faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al Forţelor Armate.

În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu poate fi repartizat la lucru în afara unităţii militare.

Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art.176 alin.1 C.P.P., comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură. Persoanele obligate a exercita supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor Armate.

Supravegherea de către părinţi, tutori, curatori (art.184 C.P.P.)- ca măsură preventivă poate fi aplicată numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social şi sunt destule temeiuri de a presupune ca învinuitul minor nu va continua activitatea infractorică, nu va împiedica stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute în art.176 alin.1 C.P.P.

Până la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară, informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere, pentru a se convinge că acestea sânt capabile să asigure supravegherea lui. Constatând ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa o încheiere, de aplicare a acesteia.

Transmiterea sub supraveghere  a minorului se face numai la cererea scrisă a părinţilor, tutorelui sau curatorului, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.

Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărârea de aplicare a amenzii judiciare, poate fi atacată cu recurs.

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport (art.182 C.P.P.) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsura principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă-prin încheiere.

Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare.

             3.3 Înlocuirea măsurilor preventive.

                 Este posibil ca pe parcursul desfăşurării procesului să intervină elemente care impun înlocuirea măsurilor preventive luate iniţial cu alta. În cursul procesului penal se pot modifica temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri preventive, ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu alta, corespunzătoare noilor situaţii.[4] Măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu alta, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii în cauză.[5]

În cazul în care temeiul pentru care s-a luat măsura preventivă s-a schimbat, măsura poate fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă. Din expresia „se înlocuieşte” utilizată de textul menţionat rezultă că din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar este obligat să procedeze la înlocuirea măsurii preventive.

Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a încercat a influenţa martorii sau a se sustragă de la urmărire, după strângerea probelor şi terminarea urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice privarea de libertate în cursul judecăţii, ci numai acela de a asigura prezentarea la şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea preventivă cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Dacă măsura obligării de a nu părăsi localitatea a avut temei, garantarea prezenţei inculpatului la judecată, iar în timpul judecăţii, prin încălcarea obligaţiei luate, inculpatul provoacă temerea că va încerca să se sustragă de la executarea pedepsei se poate lua împotriva sa măsura arestării preventive.  

Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară, instituţia înlocuirii măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea înlocuirii măsurii arestării inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

Conform art.195 alin.1 C.P.P.  măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului

Măsura arestării preventive, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. In cazul înlocuirii reţinerii sau arestării preventive organul respectiv trimite în aceeaşi zi copia hotărârii administraţiei locului de detenţie.

Conform art.196 C.P.P., ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de câtre bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privitor la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive  poate fi atacată  în ordine de recurs în instanţa ierarhic superioară.

Conform art.329 C.P.P. la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor, ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a întrat în vigoare, sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.

3.4 Revocarea măsurilor preventive.

 În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. În situaţia în care, în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive organul judiciar va dispune, din oficiu, sau la cererea persoanei interesate, revocarea acesteia.[6]

Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menţinerea acestora. Pot fi avute în vedere două situaţii şi anume: una în care constă că nu se justifică temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurilor preventive şi alta, când, în decursul procesului penal au dispărut aceste temeiuri. S-a exprimat opinia că, în situaţia când de la început măsura preventivă a fost luată cu încălcarea legii, revocarea (anularea) măsurii apare ca singura modalitate posibilă.

Atunci când se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune revocarea, ci, menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul când măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii.

Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra măsurilor preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat[7]. Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia (art.195 alin.2 C.P.P.).

Schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive, reprezintă modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în momentul luării măsurii preventive.[8]

Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă nu există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia.

 Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată (art.195 alin.2 C.P.P.).

La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate inculpatului. O nouă cerere de revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a întrat în vigoare, sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin.2 C.P.P.).

Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar care a luat măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală.[9] Revocarea arestării preventive nu poate fi dispusă decât pe o durată nedeterminată, respectiv cu caracter definitiv, executarea măsurii arestării nefiind succeptibilă de întrerupere. O reluare a arestării după revocarea liberării provizorii este firească ţinând seama de natura juridică a liberării, care este o măsură de înlocuire a arestării inculpatului şi nu de încetare a acesteia, subzistând atât timp cât subzistă şi temeiul de arestare. Or, revocarea arestării preventive este o măsură de încetare a acesteia cu caracter definitiv, care este dispusă când au încetat condiţiile care au impus arestarea preventivă a inculpatului, operând punerea în libertate din oficiu şi în mod obligatoriu, pe durată nedeterminată a celui arestat.

Revocarea liberării provizorii pe cauţiune sau sub control judiciar. În condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare liberarea provizorie poate fi revocată dacă:          

1. S-au descoperit fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
2. Învinuitul cu rea - credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o noua infracţiune cu intenţie.

In cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive.

Cauţiunea se restituie în cazul în care:            

1. S-a revocat liberarea provizorie în temeiul prevăzut de art.193 alin.1 pct.1 C.P.P., adică s-au descoperit fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
2. S-a constatat de judecătorul de instrucţie sau de instanţă că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
3. Este dispusă încetarea procesului penal, scoaterea de sub învinuire, sau achitarea persoanei în cauză;
4. Este pronunţată o pedeapsă de către instanţa în fond prin hotărâre definitivă.

Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii în temeiul prevăzut art.193 alin.1 pct.2 C.P.P.- învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie.

În acest caz cauţiunea se trece la venitul bugetului de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă. Hotărârea de trecere a cauţiunii la venitul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

3.4 Încetarea de drept a măsurilor de preventive.

Instituirea unor prevederi exprese privind încetarea de drept a măsurilor preventive, dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru găsirea unor modalităţi prin care să se împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp nedeterminat, obligând organele judiciare să acţioneze cu operativitate pentru stabilirea întinderii răspunderii penale a infractorilor.[10]

Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de controlul judiciar.

În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.[11]

Aşadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desfiinţarea măsurii. Cazurile în care încetează de drept măsura preventivă sânt determinate de intervenirea, în cursul procesului, a unor obstacole în menţinerea măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea cauzei fiind diferenţiate în raport de faza procesuală în care intervin.

Sistemul măsurilor preventive reglementat în C.P.P. este chemat să asigure buna desfăşurare a procesului penal, precum şi îndeplinirea tuturor sarcinilor propuse de justiţia penală. O dată ce aplicarea măsurilor preventive periclitează serios drepturile şi libertăţile omului, organele statului sânt obligate prin lege să controleze stricta respectare a prevederilor legislative privind aplicarea măsurilor preventive. [12]

Măsura preventivă încetează de drept conform art.195 alin.5 C.P.P.:

• la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;

1. în caz de scoatere de sub urmărire penală a persoanei, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei;

• în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.

Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei nonprivative de libertate.

În cazurile menţionate în art.195 alin.5 pct.1 C.P.P.- la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea, administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.;

În cazurile menţionate în art.195 alin.5 pct.2, alin.6 C.P.P. - în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei, precum şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate procurorul, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa judecătoreasca, sânt obligaţi să transmită imediat copiile hotărârilor respective, administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate, pentru executare.

3.5. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive.

 În cazul procesului penal, alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, pot fi luate şi măsuri de ocrotire. Luarea măsurilor de ocrotire constituie expresia umanismului legislaţiei noastre, menită să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă care implică restrângerea libertăţii persoanei.

Din această categorie a măsurilor procesuale fac parte acele măsuri care asigură o desfăşurare normală a urmăririi penale şi a examinării cauzei penale în instanţa judecătorească. De asemenea, măsurile procedurale au şi sarcina de a ocroti interesele societăţii şi ale participanţilor la procesul penal.

Actuala reglementare stipulează măsurile de ocrotire în art.189 C.P.P. În cazul în care persoana reţinută sau arestată, are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care datorită vârstei, bolii sau altor cauze au nevoie de ajutor, despre aceasta trebuie sa fie informată autoritatea competentă pentru a lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia informării privind aplicarea măsurii de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.

Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării masurilor de ocrotire sânt obligatorii de executare pentru organele de tutelă şi curatelă, precum şi pentru conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotirea rudelor cu  consimţământul acestora.

Persoana, a cărei avere a rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea si hrănirea animalelor domestice, asigurată de către organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau a instanţei privitor la asigurarea supravegherii bunurilor şi îngrijirii lor este obligatorie pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor statale. Aceleaşi măsuri de ocrotire se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate, a bunurilor şi domiciliului acestora. Privind măsurile de ocrotire luate, organul de urmărire penală sau instanţa informează neîntârziat persoana reţinută, arestată  preventiv sau la domiciliu, precum şi alte persoane interesate.

Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa cumulativă a două condiţii, şi anume:

• în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de ocrotire;
• în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate, aceste persoane rămân fără nici o ocrotire.

Măsurile de ocrotire prevăzute de Codul de procedură penală nu trebuie confundate cu măsurile de ocrotire ce pot fi luate faţă de aceia care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund penal, precum şi faţă de cei care sânt expuşi să comită asemenea fapte, aceste măsuri având menirea de a educa minorii respectivi şi de a preveni săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală[13].

 Alte măsuri procesuale de constrângere

            4.1 Consideraţii generale. Codul de procedură penală al Republicii Moldova afară de măsuri procesuale de constrângere principale, stipulează şi măsuri procesuale de constrângere secundare, reglementate în Titlul IV, Capitolul III al Părţii generale, C.P.P. denumite alte măsuri procesuale de constrângere.

                Potrivit art.197 C.P.P. în scopul asigurării ordinii stabilite de legea procesual-penală privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţă, conform competenţei, sânt în drept a aplica faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte masuri procesuale de constrângere, cum ar fi:

• obligarea de a se prezenta;
• aducerea silită;
• suspendarea provizorie din funcţie;
• măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;

                5) măsuri asigurătorii în vederea executării pedepsei amenda.

                În cazurile prevăzute de legea procesual-penală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept a aplica faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane participante în proces următoarele măsuri procesuale de constrângere:

• obligarea de a se prezenta;
• aducerea silită;
• amenda judiciară (se aplica doar de către instanţa).

                4.2 Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă şi aducerea silită. Obligarea de a se prezenta.

             Art. 198 C.P.P. prevede că în cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul a se prezenta la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre acest fapt. În obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia. Obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţa poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane participante în proces, pentru asigurarea prezentării.

4.3 Aducerea silită. Altă măsură procesuală prevăzută de art.199 C.P.P., este aducerea silită, care constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară.

                Conform art.199 alin. 2 C.P.P. poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă în proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire  penală sau instanţei, si care:

1. Se eschivează de la primirea citaţiei;
2. Se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3. Nu are loc permanent de trai.

                Aducerea silită este aplicată în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată. Persoana nu poate fi supusă aducerii silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare. Nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vârsta de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. Aducerea silită este execută de către organele de poliţie.

            4.4 Suspendarea provizorie din funcţie.

             Suspendarea provizorie din funcţie este reglementată de art. 200 C.P.P. şi constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupa sau le efectuează în interesul serviciului public.

                În cazul suspendării provizorie din funcţie, se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată din funcţie, în calitate de măsura procesuală de constrângere, este luată la calcularea vechimii generale de muncă. Aplicarea suspendarea provizorie din funcţie este în competenţa judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată, având la bază demersului motivat, depus de către procuror. Copia încheierii emise de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată, privitor la suspendarea provizorie din funcţie a persoanei, este transmisă imediat pentru executare administraţiei, la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii copiei, persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în câmpul muncii. În cazul când persoana responsabilă de executarea acestei măsuri procesuale de constrângere, nu îndeplineşte hotărârea judecătorească respectivă, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată are dreptul a aplica amendă judiciară, în conformitate cu art.201 C.PP.

                Suspendarea provizorie din funcţie poate fi revocată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa, la cererea parţilor în proces, dacă dispare necesitatea aplicării unei asemenea măsuri.

            4.5 Amenda judiciară.

                 Amenda judiciară este o sancţiune bănească, aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal, prevăzută de articolul 201 C.P.P.

                Amenda judiciara se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.

                Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:

1. neândeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art.334 C.P.P.;
2. neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3. neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţa, precum şi a procurorului la instanţa şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa lor este necesară;
4. tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5. neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
6. neândeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7. nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8. alte abateri pentru care C P.P. prevede amenda judiciară.

                Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amendă judiciară este aplicată de judecătorul de instrucţie, la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară este aplicată de instanţa care judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

                Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată o dată cu sentinţa, în modul prevăzut de C.P.P.

            4.6 Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului si garantarea pedepsei amenda.

             Codul de procedură penală în art. 202 C.P.P. împuterniceşte organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, a lua în cursul procesului penal măsuri asigurătorii, pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203-210 C.P.P. Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului pot fi luate asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile, în suma valorii probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii pot fi luate numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

                Noţiunea punerii sub sechestru şi temeiuri de aplicare. Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor si depozitelor bancare este reglementată de art. 203 C.P.P. şi este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor este aplicată pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.

                Articolul 205 C.P.P. stabileşte temeiurile legale de punere sub sechestru a bunurilor. Potrivit legii punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de organul de urmărire penală sau instanţă, numai în cazurile în care probele acumulate permit de a presupune întemeiat ca bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite, le pot tăinui, deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru săvârşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.

                Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală, privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în art. 205 alin.1 C.P.P. În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la punerea bunurilor sub sechestru, vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în care ele sânt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubii evidente privind prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia.

                În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

                Bunurile care pot fi puse sub sechestru. Sechestru poate fi pus pe bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea. Conform art. 204 C.P.P. sânt puse sub sechestru bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobândită sau acumulată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi. Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatură de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent, ce nu sânt de mare preţ, precum şi alte obiecte, lucruri de prima necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării. Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei cote-părţi dobândite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată, fără a aduce prejudiciu activităţii economice.

                Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru. Costul bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determina potrivit art. 206 C.P.P. conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient. Valoarea bunurilor puse sub sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile. Determinând cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru a fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau a câtorva persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se iau în considerare gradul de participare a acestora la săvârşirea infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a uneia din aceste persoane.

                Modul de executare a ordonanţei sau a hotărârii cu privire la punerea  bunurilor sub sechestru. Conform articolul 207 C.P.P. reprezentantul organului de urmărire penală înmânează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor, copia ordonanţei sau hotărârea cu privire la punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. In cazul refuzului de a executa benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat.

                Dacă există temeiuri de a presupune ca bunurile sânt tăinuite de către proprietar sau posesor, organul de urmărire penală, având împuterniciri legale, este în drept să efectueze percheziţie. Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărârea instanţei de judecată, adoptată după terminarea urmăririi penale în cauză, se execută de executorul judecătoresc. Pentru a participa la punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul aproximativ al bunurilor materiale, în scopul excluderii sechestrării bunurilor cu valoare ce nu corespunde valorii indicate în ordonanţă organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.

                Proprietarul sau posesorul bunurilor, care participă la punerea sub sechestru, este în drept indica, care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând pentru a fi asigurată suma menţionată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată. Privitor la punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul organului de urmărire penală, întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art.260 şi art. 261 C.P.P., iar executorul judecătoresc - lista de inventariere.

                În procesul-verbal sau, după caz, în lista de inventariere:

1. Sânt enumerate toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sînt confecţionate şi alte elemente de individualizare şi, pe cît e posibil, costul lor;
2. Sânt indicate care bunuri materiale vor fi ridicate şi care sânt lăsate pentru păstrare;
3. Sânt consemnate declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre apartenenţa bunurilor puse sub sechestru.

 Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte-unui membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere este înmânată, contra semnătură, reprezentantului administraţiei.

                Păstrarea bunurilor puse sub sechestru. Legea procesual-penală în art.208 C.P.P. stabileşte că bunurile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia imobilului si a obiectelor cu dimensiuni mari. Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valută străina, bonurile şi hârtiile de valoare, obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele de bani se depun la contul de depozit al instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea cauzei penale respective; celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de către organul al cărui demers bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Bunurile puse sub sechestru care nu au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesorului ori unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea, prevăzuta în art.251 C.P., pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri şi despre aceasta de la el se ia un angajament scris.

                Contestarea punerii bunurilor sub sechestru. Punerea bunurilor sub sechestru poate fi contestată în modul stabilit de articolul 209 C.P.P., însă plângerea sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei acţiuni. Alte persoane decât bănuitul, învinuitul, inculpatul care consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este efectuată ilegal sau neîntemeiat sînt în drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei să scoată bunurile de sub sechestru. În cazul în care acestea refuză să satisfacă rugămintea sau nu au comunicat persoanei respective despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei, persoana este in drept sa solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru in ordinea procedurii civile. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de către procuror în instanţa ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă, după întrarea ei în vigoare, este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţă de judecată care judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii ale cui bunuri trebuie sa fie confiscate sau, după caz, urmărite.

                Scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal. Bunurile se scot de sub sechestru potrivit articolul 210 C.P.P. prin hotărârea organului de urmărire penală sau instanţei dacă, în urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţiune sau procurorul, în limitele competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă. Potrivit cererii părţii civile sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului material în ordinea procedurii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să menţin bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a hotărârii respective.

 

[1] Dorel Andrieş, Dorel Metes, Măsura arestării preventive, Revista de Drept penal, an.VIII, Nr.2, 2001, p.88

[2] Orândaş Victor, Liberarea provizorie pe cauţiune în sistemul măsurilor preventive, Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2003, pag.10

[3] Ibidem

[4] Рыжаков А.П., Меры пресечения, ИИД Филинь, Москва, 1996, p.17

[5] Neagu Ion, op.cit., p.318

[6]PăvăleanVasile, Drept procesual penal, parte generală, Bucureşti, Ed. Lumina LEX, 2001 p.391

[7] Antoiu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae, op.cit., p.245

[8] Ţuculeanu Alexandru, Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive, // Revista de Drept Penal, anul VII, Nr.3, iulie-septembrie, pag.73

[9] Рыжаков А.П., Меры пресечения, ИИД Филинь, Москва, 1996, стр.16

[10] Vasile Păvăleanu, op.cit., pag.393

[11] Neagu Ion, op. cit., pag.320

[12] Рыжаков А.П., Уголовный процесс, Изд.PRIOR, Москва, PRIOR, 1999, стр.384.

[13] Neagu Ion, op. cit., pag.347