În analizarea naturii juridice a acestei instituţii juridice, în literatura de specialitate s-a procedat diferit. Unii autori au procedat la analiza naturii juridice a bugetului[1]. Din conţinutul lucrării rezultă că de fapt, analiza se referă la bugetul de stat.
Alţi autori s-au aplecat asupra bugetului public naţional, dar avându-se în vedere conţinutul acestuia rezultă faptul că autorul se referă tot la bugetul de stat şi numai la acesta.
Într-o primă teorie s-a apreciat faptul că bugetul de stat este un act administrativ argumentându-se că prin buget se condiţionează, atât veniturile, cât şi cheltuielile statului sub aspecte parţial diferit, însă comune actelor administrative de acest fel.
O a doua teorie statuează faptul că bugetul de stat este o lege întrucât este o emanaţie a puterii legislative[2].
A treia teorie se referă la faptul că bugetul de stat este o lege în partea de venituri şi act administrativ în partea de cheltuieli, respectiv lege în partea creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în partea creatoare de acte individuale şi concrete[3].
A patra teorie adoptată în doctrină se bazează pe distincţia dintre sensul formal şi material al legii. Astfel, s-a apreciat că bugetul este o lege numai în sens formal, nu şi în sens material.
Bugetul statului a mai fost considerat, în sfârşit, un act de planificare financiară care în urma adoptării sale de către Parlament printr-o lege emisă în acest scop dobândeşte natura juridică de lege.
Neîndoielnic, fapt cunoscut de altfel de toţi autorii din literatura de specialitate, bugetul public este un plan, mai exact principalul plan financiar al statului şi cuprinde indicatori financiari privind modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor centralizate ale statului. Fiind principalul plan financiar cu caracter operativ al statului, este firesc ca societatea să manifeste un interes deosebit. Acest interes justifică atenţia de care sistemul bugetar se bucură din partea legiuitorului. Dar legiuitorul nu poate şi nici nu este posibil să adopte un plan, adică să aplice procedura de adoptare a legilor unui act al cărui conţinut nu are trăsăturile unei norme juridice, fiind format, în principal, din indicatori de plan care sunt aleatorii, susceptibili de modificare pe perioada de plan.
Nefiind posibil să se aplice procedura de adoptare a legilor unui document al cărui conţinut este format din indicatori de plan, de o importanţă deosebită pentru viaţa socială şi economică a statului, pentru a-i da caracter obligatoriu, legiuitorul va dezbate şi adopta un alt document, şi anume legea bugetară anuală de aprobare a sistemului bugetar. Prin urmare, Parlamentul nu adoptă un plan, ci legile bugetare anuale. Astfel, sub acest subterfugiu de tehnică juridică, conferă sistemului bugetar – care, în esenţă este şi rămâne un plan – forţa obligatorie a normei de drept si, în consecinţă, bugetul public are o natură juridică de lege[4].
[1] Doina Petică Roman, op. cit., p. 26
[2] Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 526; Emil Bălan, op. cit., p. 20.
[3] L. Duguit, Traitė du Droit constitutionnel, vol. II, Paris, 1923, p. 144.
[4] Dan Drosu Şaguna,op. cit., p. 67.