Din punct de vedere istoric, necesitatea unei protecţii a persoanelor fizice împotriva unor riscuri inevitabile precum boala, accidentele, moartea, şomajul etc., a fost conştientizată în perioada modernă, în contextul industrializării şi a exodului rural. Nou-apăruta clasă socială, aceea a muncitorilor, avea ca singură sursă de venit salariul. Drept urmare, survenirea unui eveniment care conducea la pierderea sau reducerea acelui venit avea pentru aceştia consecinţe tragice.[1]
În acest context au fost semnalate primele încercări de asigurare a unei minime protecţii împotriva acestor riscuri: au apărut unele case de asigurări încurajate de stat; au fost emise anumite dispoziţii obligatorii care îi obliga pe patroni să întreţină, într-o anumită măsură, muncitorii bolnavi şi bătrâni; unele societăţi mutuale ofereau o modestă asistenţă în bani în caz de boală sau de bătrâneţe[2].
Primul mare sistem de protecţie socială a fost organizat în Germania la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a eforturilor cancelarului Otto von Bismarck. În România, primul sistem de asigurări sociale a fost înfiinţat prin Legea minelor 1895, care instituia asigurările sociale obligatorii ale minerilor şi a lucrătorilor din industria petrolieră. Fondurile necesare erau constituite prin contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor[3]. La începutul secolului al XX-lea a fost instituită asigurarea socială obligatorie în caz de boală şi accident a salariaţilor, urmată de organizarea asigurărilor muncitoreşti. Însă din aceste nu erau cuprinşi toţi salariaţii, ajutoarele de boală şi de deces se acordau din fonduri băneşti constituite numai din cotizaţiile salariaţilor, iar pensiile de bătrâneţe şi de invaliditate se acordau în cuantumuri reduse din fonduri băneşti consituite din cotizaţiile salariaţilor, din alocaţiile bugetare de stat şi din contribuţii patronale în procente mici. Abia prin legea asigurărilor sociale din anul 1938, în ţara noastră s-a ajuns ca patronii să plătească o contribuţie pentru asigurări sociale egală cu a salariaţilor. Comparativ, în Austria, Japonia, Suedia şi alte state, contribuţiile patronilor sunt sensibil mai mari decât ale salariaţilor, iar statul contribuie cu subvenţii la completarea fondurilor băneşti necesare asigurărilor sociale.
Aplicarea în practică a politicii sociale a statului român a contribuit la cristalizarea şi la perfecţionarea pe plan naţional a unui sistem de asigurări sociale, care cuprinde ansamblul organizat al formelor de asigurări sociale ce îşi păstrează individualitatea, depind unele de altele, realizându-se astfel aspectul de totalitate şi integralitate prin care sunt ocrotiţi lucrătorii din unităţile de stat, mixte, private, membrii cooperativelor meşteşugăreşti, agricultorii, avocaţii, slujitorii cultelor, personalul casnic şi de îngrijire a blocurilor de locatari, pensionarii şi membrii lor de familie.
Începând din anul 1992 se conturează tot mai bine realizarea unui sistem public naţional unificat de asigurări sociale, prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor independente de asigurări sociale (asigurările sociale pentru agricultori, ale cooperaţiei meşteşugăreşti, ale Bisericii Ortodoxe Române, ale artiştilor plastici, ale muzicienilor, compozitorilor şi scriitorilor).
Asigurările sociale pot fi definite ca un mijloc de realizare a protecţiei active împotriva consecinţelor survenirii unui risc social (pierderea sau reducerea veniturilor sau creşterea cheltuielilor), prin constituirea unor fonduri băneşti din contribuţiiale subiectelor de drept interesate şi repartizarea acestor fonduri asiguraţilor în momentul survenirii riscului[4]. Fondurile de asigurări sociale se constituie, cel puţin în sistemul public, prin contribuţii obligatorii prelevate de la angajator şi angajaţi, element care accentuează caracterul social al asigurărilor.
Practic, consecinţele unui eveniment nefast nu sunt suportate numai de angajat, îmntrucât colectivitatea preia sarcina asigurării materiale.
Din evoluţia ulterioară a reglementării şi finanţării asigurărilor sociale în statul nostru este remarcabilă adoptarea conceptului "asigurărilor sociale de stat" extinse asupra tuturor categoriilor de salariaţi, drepturile băneşti de asigurări sociale fiind considerate ca având temeiul raporturilor juridice de muncă şi fiind specificate prin dispoziţii exprese ale Codului muncii[5].
Conform conceptului asigurărilor sociale de stat salariaţii sunt exoneraţi de plata contribuţiei băneşti de asigurări sociale care se suprtă exclusiv de către întreprinderi, instituţii şi organe de stat, agenţi economici, etc.
Prin extinderea sferei de aplicare a sigurărilor sociale de stat, pe lângă salariaţii organelor de stat şi instituţiilor publice, întreprinderilor şi societăţilor cu capital de stat, în aceste asigurări sunt cuprinşi salariaţii unităţilor româneşti care îşi desfaşoară activitatea în străinătate, personalul salariat al societţilor mixte şi al reprezentanţelor organizaţiilor economice străine de pe teritoriul statului nostru, personalul reprezentanţelor diplomatice şi membrii familiilor acestora aflaţi în ţara noastră, salariaţii firmelor străine care plătesc contribuţia de asigurări sociale, precum şi personalul casnic angajat de persoane fizice cu domiciul stabil în statul nostru[6].
[1] Mircea Ştefan Minea,Cosmin Flavius Costaş, Dreptul Finanţelor publice, vol I, Edit. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 236
[2] Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul Securităţii Sociale, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 4 şi urm.
[3] Ibidem.
[4] Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, op. cit., p. 237.
[5] Cf. prev. art. 144 şi art.145 din codul muncii aprobat prin Legea nr. 10/1972.
[6] Ioan Gliga, op. cit., p. 233.