Drept

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde, pe de o parte, acele venituri destinate să alimenteze exclusiv acest buget, iar pe de altă parte, acele cheltuieli ce se constituie, cu precădere, în prestaţii de asigurări sociale, conform legii.

1.    Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat

 

 

Veniturile oricărui sistem public de asigurări sociale se constituie în principal din contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, aşa-numitele contribuţii sociale obligatorii. Noţiunea de contribuţii sociale obligatorii include orice contribuţii care trebuie plătite, în conformitatea cu legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale[1].

La nivelul anului 2008, resursele sistemului asigurărilor sociale de stat din România se constituie în principal din contribuţia pentru asigurările sociale de stat. Alte venituri ale sistemului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii parţiale ale salariaţilor şi pensionarilor pentru obţinerea biletelor de tratament, din dobânzi şi penalităţi de întârziere percepute ca sancţiuni pentru neplata la termenele legalea contrbuţiilor asigurărilor sociale şi alte venituri care au o pondere mică în cadrul acestui buget.[2]Cuantumul acestora este însă nesemnificativ prin raportare la cuantumul contribuţiilor sociale.

Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt reglementate diferit de la o ţară la alta, în spiritul Convenţiei nr. 182/1989 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii care nu stabileşte şi nu impune metode unitare de finanţare, ci fixează dor dispoziţii generale privitoare la repartizarea sarcinilor. Astfel unele regimuri de securitate socială se axează pe finanţarea din impozite (regimuri necontributive) iar altele asigură finanţarea din contribuţiile vărsate de patroni şi lucrători, cu sau fără subvenţii de la stat (regimuri contributive).

Cele 2 surse de finanţare ale fondului asigurărilor sociale sociale, impozite sau contribuţii, prezintă unele avantaje şi dezavantaje.

În favoarea finanţării prin contribuţii se pot face urmatoarele consideraţii:

• Contribuţia este sursa tradiţională a fondului asigurărilor sociale şi cea mai răspândită în prezent;
• Contribuţiile impun o disciplină celor care plătesc şi-i cointeresă la gestionarea lor prin intermediul caselor autonome;
• Contribuţiile sunt uşor de urmărit din punct de vedere administrativ, ele fiind calculate pe fondul de salarii;
• Obligă patronii să ia măsuri anticipate pentru prevenirea riscurilor;
• Fondurile acumulate pot fi utilizate în investiţii publice;

Sistemul finanţării prin contribuţii prezintă şi unele dezavantaje, şi anume:

• Contribuţiile de nivel uniform sunt regresive, ca şi cele legatede un plafon de salarii care poate fi uneori destul de mare, având în vedere efectele negative asupra persoanelor cu venituri scăzute;
• Sistemul contribuţiilor exclude persoanele ale căror nevoi sociale sunt importante (persoane handicapate, şomeri, femeile care nu fac parte la protecţia activă, etc.).

În literatura noastră juridică a fost subliniată natura juridică de obligaţie financiar-bugetară a contribuţiei pentru asigurări sociale de stat, această susţinere bazându-se pe următoarele argumente:

• Contribuţia este instituită în scop public, reprezentând principalul procedeu de formare a fondurilor băneşti din care se achită indemnizaţiile, ajutoarele şi pensiile pentru persoanele care îşi pierd capacitatea de muncă;
• Este reglementată în mod asemănător cu alte obligaţii fiscale;
• Neplata integrală şi la termenele legale ale acestei contribuţii atrage atât aplicarea majorărilor de întârziere prevăzută pentru toate veniturile bugetare, cât şi pentru executarea silită a plăţilor neefectuate benevol, indiferent de calitatea subiectelor de drept debitoare[3].

Recurgerea la fiscalitate, ca formă de finanţare a asigurărilor sociale de stat, permite Guvernului să aprecieze priorităţile între domeniile cheltuielilor publice şi să realizeze o coordonare mai eficientă între servicii (de exemplu, între servicile de sănătate, protecţie şi ocupare).

Cuantumul fondului asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de maărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deaoarece agenţii economici plătesc contribuţiile pentru asigurările sociale în funcţie de aceste venituri. Nivelul procentelor contribuţiilor pentru alimentarea fondului asigurărilor sociale de stat este determinat de următorii factori principali:

• Importanţa ramurii economice sau a domeniului de activitate socială, culturală, stiinţifică, de ocrotire a sănătăţii;
• Condiţiile de muncă;
• Caracterul şi felul muncii;
• Gradul de periculozitate şi toxicitate în care se prestează munca;
• Mărimea veniturilor, formele concrete de ocrotire a personalului, apensionarilor şi a familiilor acestora etc.

1.1 Structura veniturilor asigurărilor sociale de stat

Veniturile asigurărilor sociale de statse împart în două categorii şi anume, veniturile fiscale şi veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale, adică impozitele directe sunt:

• Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori, salariaţi şi alte persoane asimilate;
• Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de alte persoane asigurate;
• Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de persoanele aflate în şomaj.

Din categoria veniturilor nefiscale fac parte:

• Contribuţiile pentru bilete de tratament şi odihnă
• Încasări din alte surse.

1.2. Contribuţiile, baza de calcul şi termenele de plată pentru asigurările sociale de stat

 

Contribuţia pentru asigurări sociale de stat este în fapt compusă dintr-o contribuţie individuală a persoanelor fizice angajate şi o contribuţie a persoanelor fizice sau juridice la care acestea sunt angajate. Determinarea contribuţiilor se face după cum urmează:

1. Contribuţia individuală pentru asigurările sociale se datorează de către unele categorii de persoane fizice asigurate, prin efectul legii:

• Persoanle care desfaşoară activitătţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionari publici[4];
• Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pedurata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I[5].

Contribuţia individuală se stabileşte prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul constituite din salariul individual lunar brut (sau veniturile brute asimilate salariului).

Nivelul contribuţiei individuale pentru asigurări sociale este stabilităt anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Pentru anul 2008, cota contribuţiei individuale este de 9,5%, indiferent de condiţiile de muncă[6].

1. Contribuţia angajatorilor pentr asigurările sociale este datorată fie de persoanele fizice sau juridice care au această calitate, fie de persoanle juridice asimilate angajatorilor (autorităţi executive, legislative sau judecătoreţti şi cooperative meşteşugăreşti)[7].

În 2008, contribuţia pentru angajator s-a redus ajungându-se astfel la cota de 19,5% pentru condiţii normale de muncă, 24,5% pentru condiţii deosebite de muncă şi 29,5% pentru condiţii special de muncă,

Începând cu data de 1 decembrie anul curent, contribuţiile datorate de angajator, surprinzător sau nu, se vor mici. Astfel, cotele de contribuţie vor fi de 18, 23 şi respectiv 28 în funcţie de condiţiile de muncă.

Baza de calcul a C.A.S. –ul este diferenţiată după categoria de subiect plătitor. Baza lunară de calcul a salariatului şi a persoanelor asimilate acestuia (pentru contribuţiile individuale), o reprezintă:

• Salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă;
• Veniturile brute de natura drepturilor salariale realizate lunar de către asiguraţi;
• Venitul lunar asigurat cuprins în declaraţia sau contractul de asigurare socială (care nu poate fi mai mic decât o pătrime din salariul mediu brut).

Prin sintagma ”salariile individuale brute realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurilor, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă” se înţelege:

• Salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în programul normal şi suplimentar (inclusiv indexări, compensaţii – numai cele incluse în salariul de bază conform legii - , indemnizaţii de conducere, salarii de merit şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază);
• Sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariul de bază brut sau sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu;
• Sumele plătite din fondul de salarii pentru timpul nelucrat (concedii de odihnă, indiferent de perioada efectuării, concedii de studii, zile de sărbători, evenimente familiale deosebite, întreruperi ale lucrului dim motive neimputabile salariaţilor);
• Sumele acordate cu ocazia ieşirii la pensie, plătite din fondul de salarii;
• Premiile anuale şi cele din cursul anului sub diferiteforme, altele decât cele reprezentând participarea salariaţilor la profit;
• Drepturile în natură acordate salariaţilor sub formă de remuneraţie;
• Sumele plătite din fondul de salarii conform legii sau contractelor colective de muncă (al 13-lea salariu, prime de vacanţă, aprovizionarea de iarnă, prime acordate cu ocazia sărbătorilor naţionale sau religioase, etc.);
• Alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contractele individuale ori colective de muncă, plătite din fondul de salarii.

Baza lunară de calcul a angajatorului şi a persoanelor asimilate acestuia o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de salariaţii acestuia şi persoanele care au calitatea de asiguraţi. Ca urmare, începâmd de la 1 ianuarie 2008, baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale datorată de angajator nu mai este plafonată la nivelul produsului dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a 5 salarii medii brute (aplicabil în 2007).

Nu fac parte din baza de impunere următoarele categorii de sume[8]:

• Prestaţiile de asigurări sociale care se suportă din fondurile asiurărilor sociale sau din fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de către acesta;
• Drepturile plătite, potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, încetării mandatului sau calităţii de membru cooperator, altele decât cele acordate, conform legii, pentru perioada de preaviz;
• Diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer, precum şi drepturile de autor;
• Sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit;
• Premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale.

În cazul în care contribuţia lunară de asigurări sociale achitată de contribuabili este mai mare decât contribuţia datorată, anual casa teritorială de pensii procedează la regularizare prin restituirea în numerar a sumei achitate în plus sau prin compensare cu obligaţii de plată viitoare. Forma de regularizare se stabileşte prin acordul contribuabilului cu casa teritorială de pensii.

În situaţia în care contribuabilii constată anumite diferenţe la calcul şi plata contribuţiei de asigurări sociale, regularizările se pot efectua şi în cursul anului. La efectuarea regularizărilor se va ţine seama, după caz, de prevederile legale referitoare la calculul şi plata majorărilor de întârziere aferente[9].      

Începând cu 1 ianuarie 2008, baza lunară de calcul este (aproape) aceeaşi, respectiv venitul brut realizat lunar (exprimat sub diferite forme), la contribuţiile sociale obligatorii  pentru pensie, şomaj, sănătate, atât la angajator, cât şi la angajat.

Stabilirea unei baze de calcul unice pentru toate contribuţiile sociale obligatorii, constituie o măsură, pe cât de importantă, pa atât de benefică pentru armonizarea prevederilor legale din domeniul contribuţiilor sociale obligatorii, şi pentru asigurarea cunoaşterii, interpretării şi aplicării corecte şi cu uşurinţă a prevederilor legale în discuţie.[10]

         Termenele de plată a contribuţiei de asigurări sociale pentru angajatori sunt:

1. Data stabilită pentru plata drepturilor salariale pe luna în curs, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor salariale lunar, dar nu mai târziu de data de 20 a lunii următoare celei care se datorează plata;
2. Data stabilită pentru plata chenzinei a 2-a, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor salariale chenzinal, dar nu mai târziu de data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează plata;
3. În situaţia în care plata drepturilor salarialese face după data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează contribuţia de asigurări sociale, termenul scadent pentru plata contribuţiei este de data de 20 a lunii pentru care se datorează contribuţia;
4. Atunci când data de 20 a lunii este zi nelucrătoare termenul scadent este prima zi lucrătoare după data de 20 a lunii.

Prin data stabilită pentru plata drepturilor salariale se înţelege data lichidării drepturilor salariale prevăzută în contractul colectiv de muncă. În cazul plăţii în numerar a contribuţiei de asigurări sociale obligaţia bugetară se consideră achitată la data înscrisă pe documentul care atestă plata.

         În cazul contribuabililor care au cont bancar, data plăţii se consideră data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare, confirmată prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora, cu condiţia creditării contului bugetar corespunzător.

         Debitele provenite din contribuţie restantă şi majorările de întârziere aferente se urmăresc pe cel mult 5 ani în urmă de la data constatării. Actele de executare silită întrerup cursul prescripţiei.

         Băncile sunt obligate să vireze sumele reprezentând venituri bugetare în termenele prevăzute de lege. În caz contrar, majorările de întârziere datorate pentru neplata la remen a contribuţiei de asigurări sociale sunt suportate de bănci.

Cota de contribuţie sau altfel spus procentul aplicabil la baza de calcul pentru a rezulta contribuţia pentru asigurări sociale este şi ea diferenţiată după acelaşi criteriu ca şi cel referitor la baza de calcul.

Nivelul contribuţiei individuale pentru asigurări sociale este stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Pentru angajat, contribuţia de asigurări sociale de stat se calculează cu cota de 9,5%, indiferent de condiţiile muncă, din venitul brut realizat lunar. Având în vedere criteriile înscrise în lege[11] menţionăm în cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cote de 2% aferentă fondurilor de pensii administrate privat.

La angajator contribuţia pentru pensie se reduce cu 1,5%, dar numai pentru veniturile lunii decembrie 2008.

După elaborarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, puterea politică, legislativă şi executivă aflată la conducerea ţării a prezentat avantajele care rezultă prin reducerea contribuţiile bugetare cu 6%.

Pentru numeroşi contribuabili această aşa-zisă reducere a contribuţiilor bugetare se reflectă în diminuarea a venitului încasat, şi acesta ca urmare a efectelor deosebit de mari generate de extinderea bazei de calcul a contribuţiilor asupra a numeroase şi importante venituri (care, până la 31 decembrie 2007, nu erau supuse contribuţiilor bugetare). Astfel, reducerea nivelului cotelor de contribuţii bugetare obligatorii este derizorie, numai la unele contribuţii, numai pentru o parte a veniturilor obţinute în 2008, şi numai la un număr destul de mic de salariaţi.

În schimb, prin extinderea bazei de calcul a contribuţiilor are loc o reducere a veniturilor efectiv încasate de contribuabili, reducere care este destul de mare, de până la 800% la veniturile cele mai mari, la cele mai imporatnte contribuţii, pentru veniturile obţinute pe întreg anul 2008, atât pentru veniturile din salarii, cât şi pentru veniturile din numeroase alte surse.

Prin legea nr.387/2007 s-a procedat la o fragmentare a nivelului contribuţiilor bugetare. Nivelul contribuţiilor bugetare pe 2008, nu mai este anual, ci pe diferite luni din an. În condiţiile în care tot mai mulţi indicatori de venituri, aşa cum sunt şi contribuţiile sociale, nu mai sunt stabiliţi la acelaşi nivel pe întregul an bugetar, nu mai putem vorbi de anualitatea indicatorilor bugetari.

Cota de contribuţie a angajatorului este diferenţiată în funcţie de condţiile de muncă astfel[12]:

• Pentru condiţii normale de muncă, cota este de 29%;
• Pentru condiţii deosebite de muncă, cota este de 34%;
• Pentru condiţii speciale de muncă, cota este de 39%;

Acestea sunt cotele pentru perioada 1 ianuarie – 30 noiembrie 2008[13].

Începând cu data de 1 decembrie 2008 cotele se vor schimba şi anume:

• Pentru condiţii normale de muncă, cota va fi de 27,5%;
• Pentru condiţii deosebite de muncă, cota va fi de 32,5%;
• Pentru condiţii speciale de muncă, cota va fi de 37,5%[14].

 De fiecare dată  când a avut loc reducerea cotelor de contribuţii sociale s-a observat că acestea se acordă conform propiilor interese ale celor care fac legea: relaxarea fiscală este predilectă, cu dedicaţie, destinată numai persoanelor juridice (angajatorilor), ai căror exponenţi conduc, în general, partidele politice, Parlamentul şi Guvernul. Spre exemplu, cota de contribuţie datorată de angajat rămâne neschimbată, 9,5%, pe întreg anul 2008.

2.    Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

 

 

Cele mai importante cheltuieli ce se suprtă de la bugetul asigurărilor sociale de stat sunt pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale.

În sistemul public de asigurări sociale se acordă următoarele categorii de pensii:

• Pensia pentru limită de vârstă;
• Pensia anticipată;
• Pensia anticipată parţială;
• Pensia de invaliditate;
• Pensia de urmaş.

Un sistem de pensii echitabil şi raţional se bazează pe contribuţii şi venituri bine definite şi corelate fără a conţine limitări şi discriminări, nici în ceea ce priveşte contribuţiile, nici în ceea ce priveşte veniturile.

Atât timp cât o persoană obţine legal venituri şţi doreşte ca acestea să constituie baza de calcul a contribuţiei la constituirea propriului fond de pensii, un asemenea drept trebuie acordat, fără nici o rstricţie, fără nici o limitare, indifernt cât de mare este venitul legal obţinut, contribuţia datorată şi plătită, şi pensia pe care o va încasa, care este un venit, după ieşirea din activitate, ce i se cuvine din contribuţiile achitate pe parcursul anilor de muncă, ambele corelate.

2.1. Pensia pentru limită de vârstă

Pensia pentru limita de vârstă se acordă la îndeplinirea cumulativă a vârstei legale de pensionare şi vechimea în muncă, aceasta din urmă echivalând stagiul minim de cotizare în sistemul public al asigurărilor sociale.

Până la 1 ianuarie 2008, vârsta de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei. Vârsta poate scădea cu 2 ani, când pensionarea se face la cerere. Pentru condiţii grele sau deosebite de muncă, vârsta de pensionare poate fi redusă, dar nu la mai puţin de 50 de ani la femei şi 55 la bărbaţi[15]. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi[16].

         Persoanele handicapate beneficiază de reducerea vârstei de pensionare cu 10 ani. Asiguraţii nevăzători se pot pensiona pentru limita de vârstă, indiferent de această vârstă, dacă au activat cel puţin jumătate din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege pentru persoanele obişnuite.

Vârsta legală de pensionare va fi egalizată pentru femei şi bărbaţi în conformitate cu directivele europene, modificarea legii pensiilor urmând a se face în cel mai scurt timp potrivit declaratiei ministrul muncii Paul Păcuraru.

Potrivit ministrului România trebuie să se alinieze la legislaţia europeană care prevede tratament egal între femei şi bărbaţi, prin urmare va trebui să elimine şi diferenţa de vârsta la pensionare.

 „Pentru susţinerea sistemului de asigurări sociale aş opta pentru majorarea varstei de pensionare a femeilor până la 65 de ani. Însă, ca apărător al populaţiei aş opta pentru reducerea vârstei de pensionare la bărbaţi şi pentru a se face o medie între cele doua vârste”, a spus Păcuraru, citat de NewsIn[17]. Toate statele UE au prevăzut în legislaţie că într-un anumit interval vârsta de pensionare să se egalizeze.

2.2.  Pensia anticipată

Asiguraţii care au realizat stagiile de cotizare complete, pot solicita ieşirea la pensie cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare. Nu pot beneficia de această prevedere, cei care au desfăşurat activitate în condiţii de muncă speciale (deja au beneficiat o dată).

Cota parte a pensiei anticipate se stabileşte în raport de pensia pentru limită de vârstă, prin diminuarea acesteia cu 0,7% pentru fiecare lună, deci cu 8,7% pentru fiecare an de anticipare. Diminuarea nu poate depăşi însă 30% din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă.

Pensia anticipată se suspendă pentru perioada în care beneficiarul realizează venituri dintr-o activitate pentru care asigurarea este obligatorie.

La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se elimină diminuarea stabilită la pensionarea anticipată.

2.3.  Pensia de invaliditate

Încadrarea persoanelor în unul din cele 3 grade de invaliditate se face de către comisia de expertiză medicală, ţinându-se seama de următoarele criterii de bază: natura, gravitatea, particularităţile şi evoluţia bolii, posibilităţile de recuperare a capacităţii de muncă, elementele care pot conduce la agravarea bolii în cazul continuării activităţii. Pensionarii de invaliditate sunt supuşi unor controale medicale, în funcţie de afecţiune, la intervale de 6-12 luni, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare. După fiecare control, medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă decizie prin care se stabileşte, după caz, menţinerea în acelaşi grad de invaliditate, încadrarea în alt grad de invaliditate sau încetarea calităţii de pensionar de invaliditate ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă. Nu sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate care:

• prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;
• au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă;
• au vârsta mai mică cu până la cinci ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare[18].

Pentru invaliditatea de gradul I şi II, pensia se stabileşte în raport de vechimea în muncă, în procente din salariul tarifar şi din celelalte venituri salariale la data stabilirii pensiei, în mod diferenţiat pe tranşe de salariu şi pe grupe de muncă. Pensia persoanelor încadrate în muncă, a căror vechime în muncă este sub 5 ani şi care şi-au pierdut total sau în cea mai mare măsură capacitatea de muncă datorită unui accident, boală profesională sau a altor boli contractate în perioada cât erau încadrate în muncă, este stabilită în sumă fixă diferenţiată în raport cu gradul de invaliditate. La împlinirea vârstei standard necesară obţinerii pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

2.4.  Pensia de urmaş

La această pensie au dreptul copii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă sau de invaliditate[19].

Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani iar dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Copiii mai au dreptul la pensie de urmaş pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit până la 16 ani sau până la terminarea studiilor.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea duratei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani. Dacă durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soţul supravieţuitor mai primeşte pensie de urmaş în următoarele situaţii:

• dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau a tuberculozei şi dacă realizează venituri lunare mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie;
• pe perioada în care soţul supravieţuitor este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin un an;
• dacă soţul supravieţuitor are în îngrijire în urma decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care realizează venituri lunare mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Pensia de urmaş se calculează din:

• pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul susţinătorul decedat;
• pensia de invaliditate de gradul I, în cazul în care decesul aparţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, potrivit legii, la una dintre aceste categorii de pensie.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui procent aplicat asupra pensiei decedatului, astfel: pentru un singur urmaş – 50%; pentru doi urmaşi – 75%; pentru trei sau mai mulţi urmaşi – 100%.

Cuantumul pensiei de urmaş în cazul orfanilor de ambii părinţi reprezintă însumarea drepturilor de urmaş calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru pensia cea mai avantajoasă.

De la bugetul asigurărilor sociale de stat se mai acordă asiguraţilor, alături de pensii, şi alte drepturi de asigurări sociale, şi anume:

1. Concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;
2. Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, care potrivit legii se referă la următoarele:

• Indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;
• Indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
• Indemnizaţie pentru carantină;
• Ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi alte produse ortopedice care nu se suportă din fondurile asigurărilor sociale de sănătate;
• Tratament balnear care, de asemenea, nu este suportat din fondurile de asigurări sociale de sănătate;
• Reabilitare profesională;
• Bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementaă constituirea fondului social, potrivit legii;

1. Concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
2. Concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;
3. concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
4. Ajutorul de deces.[20]

2.5.  Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă

 

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă constituie o formă de protecţie socială concretizată în suma de bani ce se acordă prin asigurările sociale de stat pe toată perioada în care salariaţii permanenţi, temporari sau sezonieri aflaţi în perioada de probă, îşi pierd temporar capacitatea de muncă, din cauza unei boli profesionale sau a unui accident de muncă, a

unui accident în afară de muncă sau a unei boli obişnuite, precum şi pe toată durata convalescenţei, până la însănătoşire sau pensionare. Deci, indemnizaţia se acordă salariaţilor cu contracte de muncă încheiate pe durată determinată sau nedeterminată. Asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical eliberat de către medicii asigurărilor sociale de stat. Acordarea acestor indemnizaţii necesită un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare primei zile de concediu medical înscrisă în certificatul de concediu medical.

Beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi asiguraţi, pensionarii care realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care se calculează şi se plăteşte contribuţia de asigurări sociale.

Concediul medical în caz de boală sau accident se acordă salariaţilor, inclusiv persoanelor aflate în perioada de probă, indiferent de durata determinată sau nedeterminată a contractului de muncă, în caz de incapacitate temporară de muncă provocată de boală sau de accident. Totuşi, salariaţii încadraţi cu contract de muncă pe durată determinată trebuie să aibă o vechime în muncă de minimum 4 luni în ultimele 12 luni sau de 10 luni în ultimii doi ani premergători acordării concediului medical. Când concediul medical depăşeşte 6 luni, el poate fi prelungit de Ministerul Sănătăţii cu cel mult 90 de zile. În cazul în care nici după expirarea acestei perioade de timp asiguratul nu-şi reface capacitatea de muncă, se avizează pensionarea de invaliditate.

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau a unui accident. Această indemnizaţie constituie o formă de protecţie socială concretizată în suma de bani ce se acordă prin asigurările sociale de stat pe toată perioada de timp în care salariaţii permanenţi, temporari sau sezonieri îşi pierd temporar capacitatea de muncă, datorită unei boli

profesionale sau accident de muncă, a unui accident în afară de muncă sau boală obişnuită, precum şi pe toată durata convalescenţei până la însănătoşire sau pensionare. Aceste indemnizaţii se suportă din prima zi de incapacitate temporară de muncă şi până la data încetării acesteia sau pensionării numai din fondurile unităţii în care salariatul îşi desfăşoară activitatea. Dacă unitatea economică îşi încheie activitatea, indemnizaţiile respective se suportă din asigurările sociale de stat.

Condiţia de acordare a indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă este ca asiguratul să fi realizat cel puţin 6 luni de plată a contribuţiei de asigurări sociale în ultimele 12 luni anterioare primei zile de concediu medical înscrisă în certificatul de concediu medical.

Indemnizaţia se acordă fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, a tuberculozei şi a bolilor infecto-contagioase din grupa A.

Cuantumul indemnizaţiei în caz de incapacitate temporară de muncă se determină prin aplicarea cotei de 75% asupra bazei de calcul determinate ca medie a veniturilor lunare din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia pentru asigurările sociale.

Angajaţii în vârstă de până la 18 ani, cu o vechime neîntreruptă în muncă de până la 2 ani au dreptul, în cazul incapacităţii temporare de muncă, la un ajutor ce reprezintă 56% din salariul tarifar lunar. În caz de incapacitate temporară de muncă, din cauza unui accident care nu are legătură cu munca sau a unei boli obişnuite, indemnizaţia ce se acordă pentru primele 3 zile calendaristice de concediu medical este de 50% din cuantumul cuvenit.

Salariaţii unităţilor miniere precum şi cei care îşi desfăşoară activitatea în condiţii foarte grele de muncă, cum ar fi oţelării, turnătorii, forje etc. şi care se află în concedii medicale datorită accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale precum şi în cazurile de urgenţă medicală beneficiază de o indemnizaţie ce reprezintă 100% din salariul tarifar de încadrare. De asemenea

cuantumul indemnizaţiei în caz de incapacitate temporară de muncă cauzată de tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip şi boală contagioasă este de 100% din baza de calcul determinată ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni de cotizare.

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă se suportă de către angajator şi/sau de către bugetul asigurărilor sociale de stat.

2.6.  Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă

 

1. Indemnizaţia pentru trecerea temporară la alt loc de muncă

Datorită unui accident la locul de muncă sau a unor boli profesionale salariaţii pot fi trecuţi pe o anumită perioadă sau chiar definitiv la alt loc de muncă. Indemnizaţia se acordă doar în condiţiile în care există o diferenţă de venit salarial în defavoarea angajatului, respectiv dacă la noul loc de muncă acesta are un venit de natură salarială mai mic decât media veniturilor din ultimele şase luni, care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pe lunile respective.

B.Indemnizaţiile pentru reducerea timpului de muncă

Se acordă la propunerea medicului de familie şi a medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, în una sau mai multe etape. Cuantumul lunar al acesteia indemnizaţii se calculează ca cel pentru indemnizaţia pentru trecerea temporară la alt loc de muncă.

1. Indemnizaţia pentru carantină

         Se acordă atât personalului angajat cu carte de muncă pe o perioadă nelimitată precum şi celor temporar angajaţi, indiferent de vechimea în muncă în condiţiile în care sunt opriţi de către organele medico-sanitare din cauza unei boli contagioase ivite la locul de muncă. Carantina este o măsură de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi prin instituirea ei se urmăreşte prevenirea extinderii

epidemiilor. Cuantumul lunar al indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul

determinată ca medie a veniturilor pe şase luni şi pentru care s-au plătit contribuţiile angajatului şi ale angajatorului la asigurările sociale.

1. Tratament balnear

Salariaţii cu contracte de muncă pe durată nedeterminată trimişi în timpul concediului lor de odihnă pentru tratament în staţiunile balneoclimaterice, beneficiază de indemnizaţii care se acordă pentru zilele de tratament balnear ce depăşesc durata concediului de odihnă, la care se adaugă două, trei zile pentru transport şi readaptarea la condiţiile de viaţă de la locul de muncă şi de la domiciliu, după venirea din staţiune. Angajaţii care sunt în incapacitate temporară de muncă şi sunt trimişi la tratament balneoclimateric de organele medicale competente primesc o indemnizaţie pe toată durata tratamentului. C    Cuantumul indemnizaţiei pentru trimiterea la tratament balnear reprezintă de la 50% până la 85% din salariul tarifar şi din sporurile legale.

2.7.  Concediul şi indemnizaţia de maternitate

 

Concediul de maternitate, pe perioada căruia se va primi indemnizaţia pentru maternitate sau indemnizaţia pentru sarcină şi lehuzie, se concretizează în concediu prenatal şi concediu postnatal şi se acordă pe o durată maximă însumată de 126 de zile calendaristice pe baza certificatului medical.

Concediul de maternitate cuprinde 63 de zile concediu prenatal şi 63 de zile concediu postnatal cu posibilitatea compensării între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în condiţiile respectării concediului postnatal de minim 42 de zile[21].

Perioada concediului postnatal a fost stabilită obligatoriu la 42 de zile deoarece înainte de apariţia Legii 577 au existat cazuri în care în care medicii au acordat toate cele 126 de zile de concediu de maternitate înainte de naştere. În prezent, în cazul apariţiei unor astfel de cazuri, persoana aflatã în aceastã situaţie nu va primi nici un fel de remunerare pe perioada concediului postnatal. Ea va putea sã primească indemnizaţie pentru creşterea copilului până la doi ani doar după ce se epuizează cele 42 de zile de concediu postnatal.

Indemnizaţia care se acordã pentru cele 126 de zile de concediu de maternitate se stabileşte dacã persoana respectivã are îndeplinitã condiţia de a avea sase luni stagiu de cotizare la asigurările sociale în ultimele 12 luni anterioare datei naşterii copilului. În ceea ce priveşte valoarea indemnizaţiei care se acordã în perioada de maternitate, ea a fost stabilitã la 85% din media veniturilor realizate în ultimele sase luni de stagiu anterioare naşterii copilului şi se suportă din bugetul asigurărilor sociale.

Indemnizaţia în caz de maternitate se plăteşte pe baza certificatului de concediu medical şi a cererii tip privind solicitarea drepturilor de asigurări sociale, şi, după caz, a certificatului de persoană cu handicap, emis în condiţiile legii. De aceste drepturi beneficiază şi femeile însărcinate care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, dar care nasc în termen de nouă luni de la data

pierderii calităţii de asigurat. Femeile cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a şasea de sarcină.

Tot din bugetul asigurărilor sociale se suportă şi un ajutor de maternitate în sumă fixă acordat studentelor ai căror soţi sunt studenţi sau efectuează stagiul militar, ori studenţilor ale căror soţii nu realizează venituri. La acest ajutor care se acordă în sumă fixă pentru fiecare sarcină se adaugă o sumă separată pentru procurarea rufăriei fiecărui copil nou născut.

2.8.  Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani

 

Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc ce se acordă mamelor salariate care au copii în vârstă de până la doi ani. Acest tip de indemnizaţie se acordă, la cerere, în continuarea indemnizaţiei în caz de maternitate sau oricând pentru îngrijirea copilului, până când acesta împlineşte vârsta de doi ani.

De această indemnizaţie beneficiază şi mamele care înfiază sau adoptă copii, au fost numite tutore, au copii încredinţaţi spre creştere şi educare sau primiţi în plasament familial, până la împlinirea de către copii a vârstei de doi ani. În cazul copilului handicapat, indemnizaţia se acordă, la cerere, până la vârsta de trei ani pe baza certificatului de persoană cu handicap.

De concediul şi de indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani poate beneficia, opţional, oricare dintre părinţii copilului iar durata acestui concediu constituie vechime în muncă. Mamele care au copii în vârstă de până la şapte ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra ½ din normă, dacă nu beneficiază de creşe sau cămine iar în aceste condiţii se ia în considerare la calculul vechimii în muncă, timpul lucrat o normă întreagă.

2.9.  Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav

 

Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc ce se acordă mamelor salariate pentru îngrijirea copilului bolnav, în vârstă de până la şapte ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Durata de acordare a indemnizaţiei este de 14 zile calendaristice într-un an cu excepţia situaţiilor în care copilul contractează boli

contagioase, este imobilizat sau este supus unor intervenţii chirurgicale, caz în care durata concediului medical se stabileşte de către medicul de familie.

Cuantumul lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale determinate ca medie a veniturilor din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale, şi se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

2.10. Ajutorul în caz de deces

 

Ajutorul în caz de deces este o formă de protecţie ce se concretizează într-o sumă de bani care se acordă prin sistemul asigurărilor sociale de stat în caz de încetare din viaţă a persoanelor încadrate în muncă, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie. De acest ajutor beneficiază o singură persoană care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acestora, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.

Ajutorul în caz de deces se acordă şi în situaţia în care decesul a survenit la 90 de zile de la desfacerea contractului de muncă sau de la lăsarea la vatră, cu condiţia ca cel în cauză să fi fost încadrat într-o unitate de stat. Ajutorul în caz de deces cauzat de un accident de muncă sau de o boală profesională, se acordă indiferent de vechimea în muncă, în celelalte cazuri solicitându-se o vechime minimă în muncă.

Cuantumul ajutorului în caz de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de către Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale. Acest ajutor poate fi solicitat în termen maxim trei ani de la data decesului şi plata acestuia nu este condiţionată de îndeplinirea unui stagiu de cotizare. Cuantumul ajutorului de deces ce se cuvine pentru un membru de familie reprezintă jumătate din cuantumul ajutorului pentru asigurat sau pensionar.

În anul 2008, cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii este de 0,85%. Calculul contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii are la bază fondul de salarii realizat, cu sensul de totalitatea sumelor utilizate de angajator pentru plata drepturilor salariale sau de natura salarială[22].

Până la 31 decembrie 2008, angajatorii aveau obligaţia de a plăti lunar o contribuţie pentru accidente de muncă şi boli profesionale calculată ca medie a veniturilor salariale brute realizate de către salariat în ultimele 6 luni manifestării riscului[23].

Începând cu data de 1 ianuarie 2008 angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie pentru accidente de muncă şi boli profesionale calculată ca medie a veniturilor brute realizate lunar de către salariat în ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului[24].

Asigurarea facultativă pentru accidente de muncă şi boli profesionale, apersoanelor fizice se face cu plata lunară a contribuţiei cu cota unică de 1%, aplicată asupra venitului lunar asigurat, indiferent de activitatea prestată[25]. Baza lunară de calcul o reprezintă venitul lunar prevăzut în contractul individual de asigurare, care nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.

Cotele de contribuţii datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se stabilesc de la 0,4% la 2%, aplicate asupra sumei veniturilor brute realizate lunar[26].

2.11.          Pensiile ocupaţionale în reforma sistemului asigurărilor sociale

 

În principiu, reforma pensiilor se sprijină pe trei nivele: sistemul public de pensii; sistemul obligatoriu de pensii private; sistemul pensiilor ocupaţionale. Aflat într-un proces permanent de actualizare, sistemul asigurărilor sociale din România este departe de a pune în practică simultan trei nivele, fapt pentru care pentru a pune în practică sistemul obligatoriu de pensii private (nivelul II), trebuie diminuată contribuţia angajaţilor şi a angajatorilor la sistemul public de pensii (nivelul I), această reducere însemnând falimentul acestuia. Din aceste considerente, strategia socială prevede o etapă intermediară a reformei şi trecerea la nivelul III – pensiile ocupaţionale care ar putea fi aplicate începând cu 2006, după care, din 2007 să intre în vigoare sistemul de pensii private obligatorii. Odată cu introducerea acestui sistem, contribuţia se deduce din contribuţia la asigurările sociale de stat, ea ar reprezenta 2% iar creşterea până la

plafonul de 8% se face într-un ritm lent, cu 0.6% procente pe an timp de 10 ani. În ţara noastră este reglementată componenta facultativă sistemului de pensii, respectiv nivelul III, bazată pe capitalizare, administrată privat, prin apariţia Legii nr.249 din 9 iunie 2004 privind pensiile ocupaţionale. Pensiile ocupaţionale reprezintă suma plătită periodic, pe viaţă, unui participant în mod suplimentar şi distinct de cea furnizată de sistemul public.

Fondurile de pensii ocupaţionale se constituie din contribuţii plătite periodic, atât de angajat, cât şi de către angajator, vor fi administrate de societăţi bancare, societăţi de asigurare, societăţi de servicii financiare sau societăţi de administrare a investiţiilor. Capitalul social minim necesar pentru activitatea de administrare a fondurilor de pensii ocupaţionale este echivalentul în lei, calculat la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii, a sumei de 2 milioane euro, iar fondul se constituie numai dacă există minim 100 de participanţi şi a obţinut de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor avizul pentru extinderea activităţii în acest domeniu[27]. Fondurile astfel colectate se numesc ocupaţionale pentru că sunt strâns legate de locul de muncă ocupat de către fiecare participant, viitor pensionar, iar aderarea la un fond este prevăzută în contractul colectiv de muncă. Fondurile de pensii ocupaţionale se creează prin acumularea în conturile administratorilor a unor sume în funcţie de durata contractelor ţi de sumele depuse de participanţi, care la maturitatea contractelor se transformă într-un capital ce poate fi pus la dispoziţia beneficiarului fie integral, fie în rate sub forma rentelor viagere. Valoarea cuvenită pentru pensia ocupaţională nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, ajustate cu indicele de consum al preţurilor intervenit între data plăţii contribuţiei respective şi data retragerii şi a transferurilor de disponibilităţi către contul participantului, care se diminuează cu comisioanele percepute de administrator ţi se majorează cu un profit minim anual real, stabilit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care nu poate fi mai mic de 1%.

Deci, schemele facultative de pensii ocupaţionale desemnează un sistem de pensii opţional care îl va completa pe cel public, ce are la bază termene, condiţii şi reguli pe baza căruia furnizorul de pensii ocupaţionale plăteşte pensii participanţilor.

Contribuţiile se stabilesc conform regulilor aprobate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi se virează odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii. Nivelul contribuţiei participantului nu este plafonat şi se deduce în limita a 200 euro pe an din venitul salarial brut al acestuia (în completarea deducerii contribuţiilor de asigurări sociale datorate potrivit legii).

Cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate la fondul de pensii ocupaţionale în sumă de până la 200 euro pe an pentru fiecare participant sunt deductibile la calculul profitului impozabil.

Contribuţiile se gestionează în conturi individuale şi sunt proprietatea exclusivă a participantului; ele nu pot fi executate silit, cesionate sau gajate. Angajatorul nu-şi poate anula obligaţia de plată fără acordul scris al participantului. Dreptul la pensia ocupaţională se deschide, la cererea participantului, în următoarele condiţii:

• are vârsta de pensionare prevăzută în Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;
• dacă au fost plătite minimum 60 de contribuţii lunare;
• suma din contul participantului este suficientă pentru obţinerea pensiei minime (stabilită prin norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor). Furnizorul unei scheme facultative de pensii ocupaţionale colectează contribuţiile de la plătitori, le investeşte ţi plăteşte pensii ocupaţionale participanţilor, după pensionare, sau beneficiarilor acestora, în următoarele condiţii: nu înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 70 de ani; dacă au fost plătite contribuţii pe o perioadă de minim cinci ani.

Nu pot contribui la acest sistem de pensii ocupaţionale, agenţii economici şi instituţiile care au obligaţii neachitate faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, la furnizorii de energie şi combustibil de orice formă.

Relaţia dintre participanţi şi administratorul fondului este reglementată de contractul de administrare semnat de Consiliul de Coordonare, în calitatea sa de reprezentant al tuturor participanţilor la acel fond şi ales dintre ei. Administratorul investeşte sumele din fond pe criterii prudenţiale în scopul maximizării profitului prin diversificarea investiţiilor şi diminuarea riscului în

următoarele categorii de investiţii permise: depozite la bănci comerciale, titluri de stat, valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale, valori mobiliare emise de alte state sau de organisme străine non-guvernamentale cotate la burse de valori autorizate care îndeplinesc cerinţe de rating etc.

Obiectivele implementării pensiilor ocupaţionale se referă la posibilitatea de investire a sumelor în afara graniţelor (maximum 25% din valoarea totală a activelor fondului), cât şi restricţii de investire în active necotate sau tranzacţionate pe pieţe neorganizate. Astfel, administratorul nu poate investi în: active care nu pot fi înstrăinate prin lege;

• acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de acţionarii administratorului;
• acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de administrator;
• acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de angajator;
• acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de sindicat;
• acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de depozitar.

De asemenea, administratorul este obligat să furnizeze anual informaţii corecte şi complete despre activitatea desfăşurată în anul precedent şi să informeze participanţii, în mod individual, despre situaţia fiecărui cont. Alte restricţii ale administratorului de fond sunt cele legate de următoarele aspecte:

• interzicerea oferirii de beneficii colaterale unei persoane, cu scopul de a o convinge să adere sau să rămână participant la o schemă facultativă de pensii;
• interzicerea oferirii de beneficii colaterale unui angajator, sau sindicat sau unor persoane afiliate lor, cu scopul de a-l recompensa sau de a-l determina să convingă sau să solicite angajaţilor săi să adere la un anumit fond;
• să facă în faţa participanţilor sau potenţialilor participanţi, afirmaţii sau previziuni despre evoluţia investiţiilor unui fond altfel decât în forma şi modul prevăzute în normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor .

 

[1] Codul Fiscal, art. 7, pct. 10.

[2] Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, op. cit., p. 244.

[3] Ioan Gliga, op. cit., ediţia 1996, p.247, Iulian Văcărel şi alţii, op. cit., p. 145.

[4] Legea nr. 19/2000, legea pensiilor, art. 5, alin. 1, pct. I.

[5] Idem, art. 5, alin. 1, pct. II.

[6] Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe 2008, nr. 387/31.12.2007, publ. În M. Of., Partea I, nr. 907/2007, art. 16, alin. 2.

[7] Legea 19/2000, legea pensiilor, art. 18, alin. 1, lit. b şi c.

[8] O.G. nr. 9/2003, art. 1, pct. 9.

[9] Impozite şi taxe, nr. 7-8 (151-152),iulie-august 2007, Edit. Tribuna Economică.

[10] Impozite şi taxe, nr. 4, aprilie 2008, Edit. Tribuna Economică.

[11] Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe 2008, nr. 387/31.12.2007, publ. În M. Of., Partea I, nr. 907/2007,art. 16, alin. 3.

[12] Legea nr.19/2000, art.18 alin.2 şi 3.

[13] LEGE Nr. 387 din 31 decembrie 2007, Legea bugetului asigurarilor sociale de stat pe anul 2008, publicată în M. Of. Nr. 901 din 31 dec. 2007.

[14] Idem.

[15] Legea Pensiilor Nr. 19/2000, actualizată

[16] Legea Pensiilor Nr. 19/2000, actualizată, Art. 41, Al. 4

[17] Bussiness Adviser, revistă de actualitate şi consultanţă, iulie 2007.

[18] Legea 19/2000, legea pensiilor actualizată, art. 62, alin. 7.

[19] Legea 19/2000, legea pensiilor actualizată, art. 65.

[20] Cristina Oneţ, op. cit., p. 101.

[21] Conform Legii 577 din 22 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Nr. 1 din 5 ianuarie 2004, care aprobã Ordonanţa nr.9 din 2003, ce modificã Legea 19 privind sistemul public si alte drepturi de asigurări sociale.

[22] OUG nr. 158/2005 privind concediile si indemnizatiile de asigurari sociale de sanatate, art. 6, alin. 2.

[23] Legea nr. 346/2002, art. 20.

[24] OUG nr. 91/2002, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul protecţiei sociale, art. IV şi art. II pct. 1.

[25] Legea 346/2002, art. 102, alin. 1.

[26] Legea 387/2007, legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2008, art. 18.

[27] Viorel Roş, op. cit., p. 212.