„Reglementarea juridică a contractului individual de muncă ca instituţie de drept distinctă are o istorie relativ scurtă. Necesitatea unei astfel de reglementări a apărut în ţările dezvoltate la începutul sec.XIX , iar pentru România , problema a devenit stringentă la finele acestui secol.”[1]
O bună perioadă de timp (sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX) contractul individual de muncă a fost considerat o varietate a contractului de locaţiune a lucrărilor, reglementat de dispoziţiile Codului civil. Extinderea folosirii de către meseriaşi şi industriaşi a muncii salarizate a determinat adoptarea în anul 1929 a primei legi a contractelor de muncă, urmată de Codul muncii din 1950 şi din 1972[2].
Se pare că problemele referitoare la muncă s-au impus şi în politica socială a perioadei interbelice, ea fiind tratată şi în Constituţia din 1923.
Dacă la început contractul de muncă era un contract de închiriere a muncii şi era asigurat de regulile dreptului civil, la sfârşitul sec.XIX prin complexitatea şi diferenţierea relaţiilor de muncă s-a constatat necesitatea reglementării specifice a prestării muncii, pentru care se primea un salariu, reglementare[3] ce interesa atât angajatorul cât şi angajatul „reglementarea se referea la crearea unui cadru de disciplină specific, la protecţia mai eficientă a salariatului, la răspunderi şi jurisdicţii cu mare grad de specificitate.”[4]
În doctrină se consideră că înfaptuirea legii asupra contractelor de muncă s-a realizat într-un timp destul de lung primul proiect fiind prezentat Parlamentului în 1909 de ministrul M. Orleanu ca apoi să fie reluat în 1920 de Gr. Trancu, repus în discuţii în sesiunea 1926-1927 şi în final să devină lege în 1929 în timpul lui Chirculescu şi Lupu.
Legea 53/2003 a cunoscut foarte multe modificări cauzate de o nevoie cât mai mare de a fi în consens cu evoluţia societăţii, precum şi cu aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel, în ziua de azi încheierea contractului individual de muncă are la bază principiul liberei negocieri şi a respectării drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două părţi, această situaţie fiind circumstanţiată prin lege care bineînţeles este perfectibilă.
[1] Valer Dorneanu,Gheorghe Bădica, Dreptul Muncii, Editura Lumina Lex,Bucureşti 2002, p. 347;
[2] Liviu Filip, Curs de dreptul muncii, Casa de editură Venus, Iaşi, 2003., p. 59:
[3] Liviu Filip – op.cit, p. 60 ;
[4] Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, op. cit., p. 348;