Preliminarii[1].
Temeiul legal al încetării contractului prin acordul părţilor îl constituie art. 55 lit. b din Codul muncii. Deoarece încheierea acestui contract este rezultatul consimţământului reciproc al părţilor, muttus conssensus, tot acordul lor de voinţă poate conduce la încetarea sa, muttus dissensus. Este o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.
Codul muncii, însă, nu conţine dispoziţii privind condiţiile şi procedura încetării contractului, prin acordul părţilor. Este evident că astfel pot înceta nu numai contractele individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată, ci şi cele încheiate pe duarată determinată, precum şi contractele cu timp parţial, contractele de muncă temporară sau cele cu muncă la domiciliu[2].
Condiţii[3].
Actul juridic prin care părţile pun capăt raportului de muncă trebuie să îndeplinească condiţiile de fond stabilite de lege pentru validitatea oricărui act juridic şi mai cu seamă este necesar ca ele să-şi materializeze acordul de voinţă printr-un consimţământ care să întrunească cerinţele art. 948 din Codul civil. Într-o atare situaţie, pentru a proceda la încetarea contractului în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, angajatorul trebuie să aibă în vedere o eventuală cerere ori altă manifestare neîndoielnică, din care să rezulte intenţia clară a salariatului de a părăsi unitatea.
Într-o speţă[4], de exemplu, s-a constatat că între conducătorul unităţii şi salariat nu a avut loc nici o discuţie, prin intermediul careia să se fi manifestat consimţământul de încetare a contractului. Într-un caz ca acesta, nu se poate pune problema încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor.
Drept urmare, dacă unele excepţii nu rezultă din lege, încetarea contractului de muncă pe această cale nu este supusă altor condiţii, în afară de cele ce decurg din respectarea regulilor privind încheierea valabilă a oricărei convenţii. Astfel, consimţământul ambelor părţi trebuie să fie serios şi explicit, să excludă orice echivoc; dacă are aceste caracteristici, exprimarea lui în formă scrisănu este neapărat necesară, ţinându-se seama că însuşi contractul de muncă este consensual. Ca atare, înţelegerea părţilor poate fi dovedită prin orice mijloc de probă[5].
Totuşi, ca şi la încheierea contractului, forma scrisă este ceea ce trebuie urmată.
Nu este necesar ca salariatul să se adreseze anterior angajatorului cu cerere de încetare a raporturilor de muncă.
El nu ar putea invoca ulterior, după ce a semnat convenţia de încetare a contractului prin acordul părţilor fără nici o obligaţie, vivierea consimţământului său prin violenţă, constând în ameninţarea că astfel, i se va desface disciplinar contractul de muncă.
În afară de faptul că o asemenea situaţie trebuie dovedită, aşa cum s-a reţinut în practica judiciară[6], răul care ar fi generat starea de temere a celui în cauză constă tot în perspectiva desfacerii contractului de muncă, ori, semnând decizia atacată, el a fost pus în aceeaşi situaţie, şi anume cea de pierdere a calităţii de salariat al acelui angajator.
În al doilea rând, s-a reţinut că ameninţarea pretinsă nu îndeplineşte cerinţa de a fi injustă, de a reprezenta o încălcare a legii. Dreptul angajatorului de a concedia un salariat al său pentru motive disciplinare este legal consacrat de Codul muncii. Însă, în interpretarea art. 956 din Codul civil, ameninţarea legitimă cu exercitarea unui drept nu constituie viciu de consimţământ. Tocmai pentru a apăra salariatul de măsurile abuzive unilaterale ale angajatorului, îi este recunoscut dreptul de a se adresa instanţei judecătoreşti, contestând măsura luată împotriva sa.
Desigur nu se pune problema încetării contractului individual de muncă, prin acordul părţilor, de vreme ce acesta nu a fost încheiat. Dacă salariatul refuză semnarea lui pe motiv că nu este de acord cu salariul oferit[7], înseamnă de facto şi de jure, că un asemenea contract nu există[8].
Într-o speţă salariatul a solicitat, încetarea raporturilor de muncă, iar angajatorul a avizat favorabil cererea. În ziua emiterii deciziei de încetare a contractului prin acordul părţilor, salariatul a intrat în incapacitate temporară de muncă.
Instanţa de judecată a considerat că intr-o astfel de situaţie contractul s-a suspendat de drept în temeiul art. 50 lit. b din Codul muncii, suspendare care durează până la însănătoşirea salariatului şi redobândirea capacităţii de muncă. Ca o consecinţă, angajatorul nu putea dispune încetarea raporturilor de muncă, el încălcând în acest mod dreptul la protecţie socială al celui în cauză.
Într-un alt caz, salariatul a formulat cerere de încetare a activităţii ca urmare a pensionării anticipate. Angajatorul, imediat, a procedat la constatarea încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor, emiţând decizie în acest sens. Decizia este nelegală, întrucât acel contract urma să înceteze de drept la data comunicării deciziei de pensionare (art.56, lit. b din Codul muncii) şi nu la data formulării cererii prin care s-a solicitat pensionarea anticipată.
A fost formulată sugestia-în vederea înlăturării efectelor negative- ca încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor să producă aceleaşi efecte ca şi în cazul concedierii neculpabile a salariatului (cel în cauză să primească indemnizaţie de concediere şi să fie trecut în şomaj)[9].
[1] Alexandru Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 524;
[2] Ion Traian Ştefănescu, „Tratat de dreptul muncii”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 336;
[3] Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 525;
[4] A se vedea Curtea de Apel Piteşti, dec. Civ. Nr. 146/L/2002, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 4/2002, p. 110;
[5] Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu….p430;
[6] Judecătoria sectorului IV Bucureşti, sent. Civ. Nr. 2931/2001;
[7] A se vedea Curtea de Apel Ploieşti, dec. Civ. Nr. 227/1994, în „Buletinul jurisprudenţei..”, p.58;
[8] SandaGhimpu, Alexandru Ţiclea, „Dreptul muncii", Editura ALL BECK, Bucuresti, 2000, p 335-336;
[9] Ion Traian Ştefănescu. „impactul asupra dreptului muncii şi a dreptului securităţii sociale”-perspectivă europeană, în”Dreptul” nr. 4/2008, p. 84;