Nu doar angajatorul, ci şi salariatul are posibilitatea denunţării unilaterale a contractului individual de muncă, prin aşa numita demisie. Este o consecinţă a principiului libertăţii muncii, consacrtat de art. 41 alin. 1 din Constituţie, conform căruia ’’alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere’’.
Potrivit art. 79 din Codul muncii, ’’prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului indvidual de muncă, după îndeplinirea unui termen de preaviz’’.
Prin urmare, demisia trebuie formulată în scris; această formă este o condiţie de validitate (ad valididatem). Concluzia este logică; de vreme ce concedierea trebuie dispusă în scris ( art.368 alin. 1 din Cod), tot astfel pe baza principiului simetriei actelor juridice, şi demisia trebuie să îmbrace aceeaşi formă. Astfel, o demisie verbală sau tacită este imposibilă[1].
Pot înceta prin demisie, atât contractele încheiate pe perioadă nedeterminată, cât şi cele pe durată determinată, precum şi contractele pe timp parţial, cele temporare sau contractele de muncă la domiciliu, dar în baza principiilor generale, salariatul va răspunde pentru prejudiciile cauzate prin exercitarea abuzivă a dreptului de a denunţa contractul, ţinându-se seama de termenul şi obiectul acestuia.
[1] Ion Traian Ştefănescu, „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 397-398;