În mod normal, este greu de acceptat o asemenea posibilitate. Din moment ce salariatul a avut iniţiativa încetării contractului şi nu există, drept consecinţă, o decizie a angajatorului, persoana în cauză nu are cum să sesizeze instanţa judecătorească invocând nelegalitatea şi/sau netemeinicia contractului[1].
Este o situaţie diferită de cea existentă în dreptul englez, care recunoaşte aşa-numita doctrină ‘’constructive dismissal’’ (a concedierii implicite)[2]. Aceasta constă în recunoaşterea dreptului unui salariat care a demisionat de a dovedi că demisia nu a fost decât urmarea comportamentului patronului, care a făcut imposibilă continuarea raportului de muncă şi că, în realitate, a intervenit o concediere; salariatul a fost forţat să demisioneze, fiind vorba, de fapt, de o concediere nelegală sau abuzivă, implicit. El s-a aflat sub imperiul unor presiuni exercitate de către angajator, care, de exemplu, nu şi-a respectat obligaţiile contractual sau legale, ori a încălcat drepturile salariatului, ceea ce îl sileşte pe acesta să întrerupă raportul de muncă. Prin actul demisiei, într-o atare situaţie, se consideră că el nu a renunţat la posibilitatea de a ataca actul încetării contractului.
Doctrina concedierii implicite este invocată în împrejurări ca:
- aplicarea unor sancţiuni nefondate;
- neacordarea echipamentului de protecţie;
- neplata salariului;
- modificarea unilateral a contractului de muncă (schimbarea locului sau felului muncii, îngreunarea sarcinilor de serviciu);
- atitudine critică a angajatorului, manifestată repetat şi nedrept faţă de acel salariat;
- angajarea unei alte persoane pentru a exercita funcţia sa a îndeplini atribuţiile de serviciu ale salariatului, etc.
Desigur că, potrivit dreptului nostru, în cele mai multe dintre cazurile enumerate, salariatul are la îndemână acţiunea în justiţie împotriva abuzurilor angajatorului, fără să recurgă la demisie (să conteste sancţiunile disciplinare, să-i fie plătit salariul, etc). Însă, această soluţie nu poate opera, de exemplu, şi atunci când este angajată o altă persoană, care să exercite aceeaşi activitate, pe acelaşi post, tocmai pentru a forţa demisia celui în cauză. Într-o atare situaţie s-ar putea accepta ideea că este vorba de o concediere implicit, atacabilă în justiţie. De aceea, aşa cum se subliniază, soluţia menţionată, proprie dreptului englez (şi american) nu este lipsită de interes ‘’ci este un prilej bun de reflecţie în planul dreptului comparat’’[3].
[1] Alexandru Ţiclea, op.cit., p.588;
[2] Raluca Dimitriu, „Doctrina concedierii implicite în dreptul englez” , Revista de drept comercial nr. 12/2001, p. 70-78;
[3] Raluca Dimitriu, op.cit, p.78;