În cadrul politicilor de protecţie socială promovate de fiecare stat, politica privind consumatorul trebuie considerată ca fiind o componentă de sine stătătoare, cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii, bine integrată celorlalte politici ale statului.
Consumatorul, ca suveran al pieţei şi purtător al cererii de mărfuri, are un rol definitoriu în crearea mecanismelor de piaţă, constituind elementul de referinţă al tuturor acţiunilor întreprinse de către producători şi comercianţi.
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, a creşterii complexităţii şi diversităţii produselor alimentare, rolul consumatorului devine din ce în ce mai important, comportamentul său afectând un număr tot mai mare de firme producătoare. În acelaşi context însă, în cadrul raporturilor de piaţă, consumatorii se confruntă cu numeroase dezechilibre ce-i afectează sub multiple aspecte: economic, educaţional, al siguranţei sănătăţii etc. O asemenea stare de fapt impune anumite intervenţii sociale - guvernamentale sau nonguvernamentale - menite să ofere cadrul necesar asigurării unei stări de echilibru şi care se regăsesc în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Ca latură importantă a politicii sociale care trebuie promovată de o societate democratică şi totodată ca o componentă de bază a programelor de protecţie socială, protecţia consumatorului reprezintă "un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată, destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor "[1].
Potrivit opiniei formulate de Noe S., în economie, democraţia se traduce prin asigurarea drepturilor consumatorilor, respectiv posibilitatea lor de a alege dintre diferitele mărfuri, organizarea în uniuni de apărare a intereselor proprii, precum şi dreptul de a intenta procese acelor furnizori de mărfuri şi servicii care nu le satisfac în mod corespunzător trebuinţele sau le provoacă daune[2].
Primul şi cel mai important document în care au fost conturate drepturile fundamentale ale consumatorilor îl constituie "Carta drepturilor consumatorilor' definită de preşedintele american J.F. Kennedy în martie 1962. Carta structurează multipla problematică legată de protecţia consumatorilor pe patru domenii (drepturi) fundamentale:
* Dreptul fiecărui cumpărător la o alegere liberă. Pentru a avea posibilitatea să-şi exercite acest drept, consumatorului trebuie să i se asigure cadrul necesar cunoaşterii tuturor parametrilor necesari unei evaluări corecte a produselor, astfel încât decizia de cumpărare să fie în deplină concordanţă cu nevoile sale.
- Dreptul de a fi informat. Informaţia deţine un rol cheie în realizarea tuturor celorlalte drepturi. Oferirea unei informaţii cât mai bogate, bine structurată şi prezentată va da posibilitatea consumatorului să-şi exercite cu deplină resposabilitate dreptul de liberă alegere precum şi să-şi revendice anumite drepturi în situaţiile în care beneficiază de protecţie socială.
- Dreptul la petiţie şi înţelegere. În acest sens, se are în vedere asigurarea posibilităţii tuturor consumatorilor de a-şi exprima nemulţumirile referitoare la dificultăţile cu care se confruntă în ceea ce priveşte obţinerea bunurilor, a calităţii precum şi a condiţiilor de cumpărare a acestora.
- Dreptul la protecţie. Acesta este considerat un drept fundamental care constă în a garanta consumatorului că un anumit produs nu este nociv şi că utilizarea sa normală nu comportă nici un risc.
[1] Patriche D., Pistol Gh. (coord.) - Protecţia consumatorilor. ASE Bucureşti, 1998, p. 64.
[2] Noe S. - Consumatori din toate ţările uniţi-vă! Voi nu aveţi de pierdut decât cozile. Rev. Tribuna Economică nr. 38/1990, p. 28-29.