CJ este cea mai veche şi mai importantă jurisdicţie comunitară, creată prin Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO) din 18 aprilie 1951 şi ale cărei competenţe au fost extinse şi la celălalte două comunităţi instituite prin Tratatul CEE (azi CE) şi Euroatom din 25 martie 1957, devenind astfel singurul organ comun al celor trei comunităţi europene. Cu sediul la Luxemburg, pe platoul Kirchberg (vorbindu-se astfel, uneori, de judecătorul (instanţa) de la Kirchberg ori de cel (cea) de la Luxemburg pentru a se desemna judecătorul comunitar) CJUE este una dintre instituţiile menite să promoveze „susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre” (art. 13 (1) TUE).

     1.   Organizarea Curţii de Justiţie

Organizarea Curţii de Justiţie presupune, în principal, precizarea modului de numire a membrilor săi, de desemnare a structurilor de conducere, statutului judecătorilor, formaţiunilor de judecată şi aparatului administrativ auxiliar.      

   1.1. Nominalizarea membrilor Curţii

Chiar dacă, iniţial, Tratatul CE nu cerea ca aceştia să reflecte cetăţenia (naţionalitatea) tuturor statelor membre, în practică Curtea a înţeles întotdeauna să cuprindă cel puţin câte un judecător provenind dintr-un stat membru. Această lacună reglementară a fost înlăturată prin modificarea art. 221 TCE de către Tratatul de la Nisa (2001) care a introdus expres principiul câte un judecător pentru fiecare stat membru al UE, preluat şi de TUE, astfel că în prezent CJUE este formată din 27 de judecători, la care se adaugă 8 avocaţi generali, în total 35 de membri.

Ei sunt aleşi dintre personalităţi care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a „celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute” (art. 253 TFUE). Prin art. 255 TFUE, la condiţiile de desemnare a judecătorilor şi a avocaţilor generali în cadrul Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului se adaugă „un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor” de a exercita funcţiile respective, cerut înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările şi emis de un comitet. Acesta din urmă este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membrii ai CJ şi ai Tribunalului, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Comitetul hotărăşte, la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie, iar regulamentul de funcţionare şi membrii săi este stabilit, respectiv sunt desemnaţi, prin decizii ale Consiliului.

Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, care poate fi reînnoit în mod nelimitat.  O înlocuire parţială a componenţei Curţii are loc la fiecare 3 ani, înlocuindu-se alternativ câte paisprezece, respectiv treisprezece judecători.

Avocaţii generali, în număr de 8, sunt numiţi tot pentru o perioadă de 6 ani, în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii, înlocuirea parţială vizând, la fiecare 3 ani, câte 4 dintre ei. Conform unei practici născute în tăcerea tratelor, cele cinci state membre cele mai populate (respectiv: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania) au câte un avocat general de cetăţenia lor, restul de 22 de state, asumându-şi pe rând desemnarea celor 3 posturi rămase, ceea ce înseamnă că aceştia din urmă sunt singurii membrii ai Curţii care, indiferent de calităţile lor, nu pot fi reînnoiţi în funcţie. Avocatul general are rolul de „a prezenta în mod public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia sa” (art. 252 TFUE).

Conform aceluiaşi articol, la cererea CJ, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali. Existenţa acestei funcţii se explică prin dorinţa de a compensa faptul că opiniile separate (disidente) nu sunt admise în sânul Curţii de Justiţie.

Fiecare judecător şi avocat general dispun de un cabinet format din trei referendari, jurişti calificaţi, aleşi intuitu personae. Aceştia participă la redactarea rapoartelor prealabile, rapoartelor de şedinţă, concluziilor şi proiectelor de hotărâri.

Chiar dacă, potrivit tratatelor, membrii curţii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre ale U.E., în practică fiecare guvern îşi alege judecătorul şi, eventual, avocatul său general. Formal, celelalte guverne ar putea să se opună unui anume candidat, dar această situaţie nu s-a întâlnit până în prezent. Procedurile naţionale de nominalizare sunt foarte diferite de la un stat membru la altul şi variază de la o selecţie în secret de către Executiv, până la proceduri mai transparente, implicând dezbateri parlamentare. Se cuvine remarcat, de asemenea, că unul din criteriile de alegere a candidatului este de ordin lingvistic, în măsura în care dezbaterile Curţii se fac în franceză.

Modul de nominalizare a membrilor Curţii a fost mult criticat, în măsura în care acesta putea să conducă la desemenarea unor persoane puţin competente ori a căror independenţă faţă de guvernele de nominalizare nu era suficient de asigurată. O propunere de corectare a unor asemenea riscuri, constând în asocierea Parlamentului European la această decizie, a fost respinsă din teama unei politizări a numirii judecătorilor. O altă soluţie propusă a fost considerată prelungirea mandatului membrilor Curţii, care i-ar face mai puţin vulnerabili la riscul nereînnoirii. Tratatul de la Lisabona (art. 253-255 TFUE) a optat, însă, pentru o altă măsură, respectiv consultarea unei instanţe independente mai înainte de nominalizarea membrilor CJ de către guverne.

În practică, judecătorii Curţii sunt, în marea majoritate, foşti membrii ai magistraturii, în general, ori ai tribunalelor naţionale supreme. O minoritate din membrii provin din administraţia naţională ori europeană, ori sunt foşti profesori universitari.

Dintr-o altă perspectivă, instanţa europeană rămâne „o instituţie foarte masculinizată”, în condiţiile în care abia în 1999 o femeie a fost desemnată ca judecător al Curţii, iar în 2009, din 35 de membrii ai săi, numai 6 sunt femei.

         1.2. Desemnarea preşedintelui şi a primului avocat general

Potrivit art. 253 TFUE: „Judecătorii desemnează dintre ei, pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru o perioadă de trei ani,”, cu votul majorităţii absolute, imediat după reînnoirea parţială a Curţii, al cărui mandat poate fi reînnoit. De observat că avocaţii generali, deşi membri ai jurisdicţiei, nu participă la alegerea preşedintelui său. Atribuţiile acestuia constau în prezidarea şedinţelor şi a deliberărilor în camera de consiliu şi în conducerea lucrărilor serviciilor instanţei. De asemenea, poate lua măsurile provizorii prevăzute de art. 278 şi 279 TFUE.

Odată cu sporirea numărului de judecători şi desfăşurarea lucrărilor pe camere, rolul preşedintelui a crescut considerabil.

 Judecătorii şi avocaţii generali reuniţi împreună desemnează pentru un an, un prim avocat general, având ca atribuţii principale repartizarea cauzelor avocaţilor generali şi luarea măsurilor necesare în caz de incompatibilitate ori de absenţă a unui dintre aceştia.

       1.3.Statutul membrilor CJ

După alegere şi înainte de a intra în funcţie, judecătorii şi avocaţii generali depun în şedinţă publică, jurământul că îşi vor exercita atribuţiile cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei lor şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor.

De asemenea, la instalarea în funcţie, judecătorii îşi iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile care decurg din această funcţie.

Statutul acestora se exprimă, pe de o parte, în incompatibilitatea cu orice funcţie politică sau administrativă, fie că este sau nu remunerată (în afara cazului în care Consiliul acordă o derogare cu titlul excepţional), îndatorirea de onestitate şi discreţie, care, în special, interzice judecătorilor şi avocaţilor generali să accepte anumite poziţii sau avantaje după încetarea funcţiilor,  iar pe de alta, se bucură de imunitatea de jurisdicţie pentru toate actele oficiale pe care le îndeplinesc (cu excepţia cazului în care Curtea, în şedinţă plenară, a ridicat imunitatea) şi beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii şi agenţii UE, sunt exceptaţi de formalităţile de înregistrare a străinilor, pot să importe şi reexporte în franciză mobilierul.

În ceea ce priveşte actele îndeplinite, inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiei lor (art. 3 Statul CJ).

Funcţia de judecător încetează prin: schimbarea ordinară (la expirarea mandatului), deces şi în mod individual prin demisie; în acest din urmă caz, scrisoarea de demisie se adresează preşedintelui Curţii pentru a fi transmisă preşedintelui Consiliului; notificarea determină eliberarea postului (art. 5 din Statutul CJ).

De asemenea, judecătorii pot fi înlăturaţi din funcţie sau declaraţi decăzuţi din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente în două situaţii: atunci când nu mai corespund condiţiilor cerute pentru numire ori nu mai îndeplinesc obligaţiile aferente funcţiei lor, constatate prin „opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii”; decizia CJUE este adusă de către Grefier la cunoştinţa preşedintelui Parlamentului European şi a Comisiei şi o notifică preşedintelui Consiliului; această ultimă notificare antrenează eliberarea postului (art. 6 din Statutul CJ).

      1.4. Formaţiunile (completele) de judecată

       Conform art. 251 TFUE, Curtea de Justiţie se întruneşte în camere şi în Marea Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens în Statutul Curţii; atunci când acesta o prevede, ea se poate întruni şi în şedinţă plenară. Fiecare dintre cele 8 camere sunt compuse din 5, 6 ori 7 judecători, un judecător putând aparţine uneori a două complete; Marea Cameră cuprinde 13 judecători şi se întruneşte la cererea unui stat membru ori a unei instituţii a Comunităţii care este parte într-un proces. Statutul CJ prevede camere de 3 sau 5 judecători  şi o „Mare Cameră” de 13 judecători (art. 16), dar Curtea s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile în cauză nu interzic ca cei 3 sau 5 judecători, pronunţându-se asupra unei cauze, să facă parte dintr-un complet format dintr-un număr mai mare de judecători. Repartizarea cauzei unui complet (formaţiuni) de judecată specifică (o cameră de 3 sau 5 judecători, ori „Marii Camere”), precum şi compunerea fiecăreia dintre acestea sunt stabilite în cadrul reuniunilor Curţii organizate periodic.

            CJ se întruneşte  şi hotărăşte în şedinţă plenară, care poate delibera valabil în prezenţa a cel puţin 15 judecători,  în următoarele cazuri:

• atunci când consideră că afacerea cu care este sesizată prezintă o importanţă excepţională, după ascultarea avocatului general;
• spre a hotărî, după caz, destituirea unui membru al Comisiei pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sau pentru comiterea unei abateri grave ori decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente în caz de nerespectare a obligaţiilor impuse de mandat, după încetarea acestuia, în special obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta anumite funcţii sau avantaje (art. 245 alin. (2) şi 247 TFUE);
• pentru a constata că membrii Curţii de Conturi au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor şi se impune destituirea din funcţie sau declararea decăderii din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente (art. 286 (6);
• atunci când e sesizată în temeiul art. 228 (2) de Parlamentul European (destituirea ombudsmanului pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiilor sale sau comiterea unei abateri grave), al articolului 245 alin. (2) (decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente a unui membru al Comisiei), al articolului 247 (destituirea unui membru al Comisiei pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiei ori pentru comiterea unei abateri grave) sau al articolului 286 alineatul (6) (destituirea unui membru al Curţii de Conturi, declararea decăderii lui din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente).

            Instanţa nu poate decide decât în număr impar de judecători (spre a evita împărţirea egală a voturilor), ceea ce înseamnă că preşedintele nu are un vot preponderent. Din această perspectivă, pentru o cameră (din trei sau cinci judecători) e necesar spre a hotărî valabil un cvorum de trei judecători,  în cazul Marii Camere unul de 9, iar în şedinţele plenare de 11  (art. 17 din Statutul CJ). În situaţia în care nu se asigură cvorumul, preşedintele amână judecata cauzei.

            Camerele nu sunt specializate pe anumite probleme; ca regulă, o cauză este repartizată camerei din care face parte judecătorul raportor desemnat. De la această regulă şi într-un anumit sens, prin modificare RPC din 8 iulie 2008 (introducându-se Titlul IV A care cuprinde dispoziţii ce vizează punerea în practică a procedurii de reexaminare a deciziilor TPI pronunţate în recurs, prevăzută la art. 62 din Statutul Curţii), s-a instituit o „cameră specială” pentru a decide – pe baza raportului judecătorului-raportor – dacă este cazul să se deschidă procedura de reexaminare a unei decizii a Tribunlului.

            Noua formaţiune de lucru este compusă din preşedintele Curţii şi patru dintre preşedinţii camerelor de cinci judecători, în ordinea prevăzută de art. 6 din RPC (respectiv rangul judecătorilor şi al avocaţilor generali, care se determină, fără distincţie, în raport cu vechimea; la vechime egală în funcţie, vârsta determină rangul; judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul şi care sunt numiţi din nou îşi păstrează rangul anterior).

Cauzele sunt jduecate de regulă de camere din cinci judecători (circa 60% din dosarele soluţionate în perioada 2004-2009); unele cauze mai „uşoare” ori „tehnice” sunt instrumentate de complete din 3 judecători (aproximativ 26% în aceeaşi perioadă). Curtea acţionează în Mare Cameră în cazul în care un stat membru ori o instituţie a Uniune care este parte în cauză o cere (circa 14% din deciziile pentru acelaşi interval de timp). Plenul Curţii a fost convocat, din iniţiativa sa şi după ascultarea avocatului general pentru cauze de „o importanţă excepţională” foarte rar (de două ori în 2006, niciuna în 2007, 2008, 2009). În sfărşit, Preşedintele a hotărât singur pe cale de ordonanţă în 1,5% din cazuri.

      1.5. Grefa şi administrarea Curţii

Curtea de Justiţie îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul (art. 253 alin. (5); el este desemnat prin vot secret pe buletine, pentru o durată de 6 ani, care poate fi reînnoită şi depune jurământul în faţa Curţii că îşi va exercita funcţiile cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei sale şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor. Grefierul îndeplineşte o dublă funcţie. Mai întâi, el asistă membrii Curţii în exercitarea atribuţiilor lor jurisdicţionale; astfel, în acest sens, asigură recepţia, înregistrarea, transmiterea şi conservarea tuturor actelor de procedură; procedează la significatizarea, notificarea şi comunicarea acestor documente; asistă la şedinţe (nu şi la deliberări); răspunde de arhivele instanţei şi de publicarea unei „Culegeri de jurisprudenţă” (Recueil de jurisprudence – European Court Reports), care reproduce textul integral al hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Curte. Apoi, grefierul asigură administrarea generală a Curţii de Justiţie, sub autoritatea Preşedintelui său; funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai jurisdicţiei sunt plasaţi sub conducerea sa (dintre care o treime sunt afectaţi îndeplinirii sarcinilor de ordin lingvistic). Problemele administrative legate de activitatea judiciară sunt rezolvate de secretariatul grefei. Printre serviciile aflate în responsabilitatea grefierului se află: direcţia de bibliotecă, cercetare şi documentare, direcţia de traduceri, divizia de interpretare, divizia pentru afaceri interne, divizia financiară, divizia de personal, serviciul de informare şi divizia de informatică.

La propunerea Curţii, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate prevedea numirea unor raportori adjuncţi „dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi deţin titlurile juridice necesare” şi stabilesc statutul acestora; după depunerea jurământului, ei pot fi chemaţi să participe la instrumentarea cauzelor în curs şi să colaboreze cu judecătorul raportor, în condiţiile stabilite prin RPC (art.13 din Statutul CJCE).