Sub condiţia păstrării controlului suprem al Curţii, s-a cosniderat că principiul unităţii nu constituie o frână la adaptarea arhitecturii jurisdicţionale, în raport cu evoluţiile generale ale construcţiei europene, nefiind exclus astfel ca, în funcţie de necesităţi, să fie stabilite jurisidicţii specializate ori descentralizate subordonate CJUE, pe calea apelului sau cea a recursului în casare. Un prin exemplu, în timp, în acest sens l-a constituit Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene (TPICE), o a doua jurisdicţie comunitară ca importanţă şi amploare a activităţii sale, care a fost adăugat, din 1988 (instituit prin decizia Consiliului nr.88/951 din 24 octombrie 1988, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1990), pentru a uşura sarcinile Curţii şi spre a scurta termenele de soluţionare a cauzelor, devenit ulterior instanţă distinctă, de-sine-stătătoare. Într-adevăr, Tratatul de la Nisa (2001) a suprimat formula de „adăugat la Curtea de Justiţie”, pentru a o înlocui cu cea de asociere la misiunea conferită CJCE de a asigura „în cadrul competenţelor ce le revin respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului CE” (art. 220 TCE), şi culminând cu dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, care îl face parte componentă a sistemului jurisdicţional al UE, într-o perspectivă integratoare, „constituţionalizându-se” astfel rolul acestuia. Dincolo de procupările de ordin funcţional, reforma exprima mai ales dorinţa politică de a oferi cetăţenilor garanţii juridice corespunzătoare principiilor unei societăţi democratice, în cadrul unui dublu grad de jurisdicţie, iar pe calea unui mecanism de recurs (limitat la probleme de drept), să supună controlului şi, în caz de nevoie, cenzurii CJ, hotărârile Tribunalului. Prin sublinierea statutului său accentuat integrator – deopotrivă în planul structurilor jurisdicţionale şi cel al evoluţiilor statal-unionale – TPI a devenit Tribunalul (Uniunii Europene). Sub aspectul organizării şi competenţelor, el prezintă unele particularităţi.
1. Organizarea Tribunalului
Şi în cazul său se aplică, în practică, principiul un judecător pentru un stat, astfel că în prezent cuprinde 27 de magistraţi comunitari. Chiar dacă Tratatul de la Nisa (art. 224 TCE) a prevăzut, dispoziţie preluată şi de Tratatul de la Lisabona (art. 19 (2), că Tribunalul cuprinde „cel puţin un judecător din fiecare stat membru” (şi, deci, posibilitatea de a avea mai mulţi de 27 de judecători) această dispoziţie nu a fost aplicată niciodată, statele membre nepunându-se de acord în privinţa modului de desemnare şi a alternanţei judecătorilor suplinitori. Potrivit art. 254 TFUE, numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; tot acesta poate prevedea că Tribunalul să fie asistat de avocaţii generali. Aşadar, spre deosebire de Curte, numărul membrilor Tribunalului nu este fixat prin tratate, ci prin Statutul Curţii de Justiţie, document care poate să fie modificat, cu excepţia titlului I, fără să necesite revizuirea TUE sau cea a TFUE, printr-o decizie unanimă a Consiliului statuând la cererea CJ şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, ori asupra cererii Comisiei şi după Consultarea Parlamentului European şi a Curţii. Membrii Tribunalului sunt numiţi de comun acord, de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani, după consultarea Comitetului, care poate fi reînnoită de către guvernele statelor membre, fiind aleşi dintre persoanele care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale. Aceştia îşi desemnează dintre ei, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire, un preşedinte, cu funcţii şi atribuţii asemănătoare cu cele ale preşedintelui Curţii de Justiţie. Astfel, el conduce lucrările şi serviciile Tribunalului, prezidează şedinţele plenare, precum şi deliberările desfăşurate în camera de consiliu; prezidează Marea Cameră, iar dacă face parte dintr-o cameră compusă din 3 sau 5 judecători, o prezidează (art. 8 (7) din RT).
La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor. Fiecare dintre aceştia este asistat de câte 2 referendari. Membrii Tribunalului pot să fie desemnaţi (cu excepţia preşedintelui) să exercite funcţiile de avocat general; prin Tratatul de la Nisa, dispoziţii preluate şi de art. 254 TFUE, s-a prevăzut că Statutul acestuia poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali, creându-se astfel posibilitatea instituirii unei funcţii cu caracter permanent, distinct.
O altă diferenţă notabilă în raport cu CJ o constituie absenţa la Tribunal a avocaţilor generali, special afectaţi acestei funcţiuni. Chiar dacă aceştia pot fi introduşi şi la această instanţă printr-o modificare a Statutului CJ, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent. Totuşi, dispoziţiile în vigoare prevăd posibilitatea desemnării de către preşedinte a unui judecător chemat să îndpelinească funcţia de avocat general, pe de o parte atunci când Tribunalul funcţionează în plen, iar pe de alta în cazul în care funcţionează în cameră, în cauzele în care dificultăţile problemelor de drept ori complexitatea stării de fapt o justifică (art. 49 din Statutul CJ, art. 17-19 RT).
Cu excepţia cazului în care Statutul Curţii de Justiţie dispune altfel, dispoziţiile TFUE referitoare la CJ sunt aplicabile şi Tribunalului; acesta dispune, de asemenea, de o grefă distinctă de cea a Curţii, dar nu şi de o administraţie autonomă; el îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul (art. 254 alin. (4) TFUE). Funcţionarii şi agenţii CJ prestează serviciile lor şi Tribunalului, conform modalităţilor fixate de comun acord de preşedinţii celor două instanţe.
În cazul Tribunalului, recurgerea la camere constituie regula, iar intervenţia la formaţiunea şedinţelor plenare, excepţia. Astfel, ca şi în situaţia Curţii, întâlnim următoarele formaţiuni de lucru:
- adunarea plenară (plenul), cu un rol limitat la sarcini administrative şi decizii disciplinare relative la membrii jurisdicţiei;
- Marea Cameră, care reuneşte şi preşedintele Tribunalului şi preşedinţii camerelor; în cazul Tribunalului este vorba de adunare plenară, care se întruneşte la cererea statelor membre în probleme importante de competenţa sa;
- Camere de 3 la 5 judecători.
Regulile de cvorum sunt cele aplicabile şi Curţii.
Contrar situaţiei Curţii, camerele cuprind, în principiu, trei judecători şi pot fi mărite la cinci, fiecare judecător făcând parte din mai multe dintre acestea. Ca regulă generală, formaţiunea de judecată este camera cu trei judecători, iar în cazul în care dificultăţile problemelor de drept ridicate ori importanţa cauzei sau circumstanţele particulare o justifică, dosarul poate fi trimis unei camere compuse din 5 judecători, Marii Camere ori plenului Tribunalului.
Printr-o decizie a Consiliului din 26 aprilie 1999 s-a creat posibilitatea de a hotărî în complet de judecător unic, atunci când nici o împrejurare particulară (importanţa acţiunii, dificultăţi de fapt şi de drept etc.) nu impune colegialitatea.
Totuşi, în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că Tribunalul poate să hotărască în complet de judecător unic numai în trei ipoteze: când o acţiune în anulare este introdusă contra unui act de aplicare generală, în cazul unei excepţii de nelegalitate ridicată împotriva unui act de aplicare generală şi atunci când, în cursul procedurii, problema legalităţii unui act de aplicare generală se pune în mod incident.
Pentru a fi încredinţat spre soluţionare unui complet de unic judecător, un dosar trebuie să îndeplinească în mod cumulativ 4 criterii: să privească o cauză simplă în termeni de drept; să fie sesizat printr-o decizie de trimitere adoptată cu unanimitate de camera de trei judecători, după examinarea cauzei; acţiunea respectivă nu poate fi decât o acţiune directă (în anulare, în carenţă sau în răspundere); această trimitere este exclusă pentru orice acţiune referitoare la legalitatea unui act de aplicare generală ori privind punerea în operă a regulilor relative la concurenţă şi controlul concentrărilor, la ajutoarele de stat, organizarea comună a pieţelor agricole şi mărcile comunitare.
2. Competenţele Tribunalului
Tratatul de la Nisa (art. 225 alin.1) a reafirmat vocaţia de jurisdicţie comunitară de drept comun, confirmată de Tratatul de la Lisabona (art. 256 (1) TFUE), în sensul că în afara competenţelor stabilite pentru Curtea de Justiţie şi cu excepţia cauzelor ce revin spre soluţionare tribunalelor specializate, în toate celelalte, competenţa de rezolvare în primă instanţă revine acestuia.
În concret, competenţa sa este fixată prin Deciziile Consiliului din 24 octombrie 1988 şi, respectiv, din 8 iunie 1993, precum şi modificările aduse de Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001 Tratatului CE, confirmate prin prevederile art. 256 TFUE. Potrivit dispoziţiilor în vigoare, competenţele Tribunalului se structurează astfel: judecă în primă instanţă acţiunile menţionate la articolele 263, 265, 268, 270 şi 272 TFUE, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal specializat şi a celor rezervate prin Statutul Curţii de Justiţie (Statutul putând să prevadă pentru Tribunal competenţe în alte categorii de acţiuni); deciziile pronunţate în aceste cauze pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiţie, limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut; judecă acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate; deciziile respective pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii; judecă trimiteri preliminare adresate în temeiul art. 267, în domenii specifice stabilite de Statut; în cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Tribunalul poate trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie; de asemenea deciziile pronunţate de Tribunal în trimiteri prejudiciale pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Statut, „în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar”. Aşadar este vorba de acţiunile directe introduse de persoanele fizice sau juridice şi îndreptate contra actelor instituţiilor Uniunii (ale căror destinatari sunt ori care le privesc direct şi individual) ori împotriva unei abţineri de a hotărî a acestor instituţii (de exemplu, o acţiune formulată de o întreprindere contra unei decizii a Comisiei prin care i s-a aplicat o amendă); acţiunile formulate de statele membre contra Comisiei; acţiunile formulate de statele membre împotriva Consiliului privind actele luate în domeniul ajutoarelor de stat, măsurilor de apărare comercială (dumping) şi actelor prin care aceasta exercită competenţe de executare; acţiuni vizând obţinerea de reparaţii pentru daunele cauzate de instituţiile UE ori agenţii lor; acţiunile fondate pe contractele încheiate de Uniune, care prevăd expres competenţa Tribunalului; acţiunile în materie de mărci comunitare.
Tribunalul are competenţă să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate, iar deciziile sale astfel pronunţate pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Statut, „în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii” (art. 256 (2) TFUE).
De asemenea, deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta (ceea ce nu e cazul pentru TFPUE) şi la chestiuni de fapt (art. 257, alin. 3 TFUE). Tribunalul trimite în faţa Curţii de Justiţie cauzele pentru care se consideră necompetent să le soluţioneze, dar nu poate să-şi decline competenţa în cazul în care CJ îi trimite o cauză; în orice caz, atunci când consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Trabunalul poate trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie (art. 256 (3) TFUE).