Specificul construcţiei europene a făcut şi face şi în prezent ca separaţia tradiţională a trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – să nu opereze în privinţa sa decât referitor la autoritatea jurisdicţională. La origine, aceasta era reprezentată de o singură instituţie, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) căreia, conform posibilităţii deschise de Actul unic european (1987) i s-a adăugat Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor Europene (TPI), constituit la 1 septembrie 1989. Ulterior, Tratatul de la Nisa (2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003) a permis ataşarea la TPI de „camere jurisdicţionale”, în condiţiile prevăzute de art. 225A ex-TCE, în baza căruia s-a creat Tribunalul Funcţiei Publice a U.E. (TFUE) care a început să funcţioneze în decembrie 2005.
În general, reformele jurisdicţiilor comunitare, începute cu Actul unic şi până la Tratatul de la Lisabona nu au vizat esenţialul arhitecturii judiciare concepute în anii 1950. Pilonul său, procedura prejudicială a rămas neschimbată de peste cinci decenii, iar celălalte instrumente de drept nu au suferit decât modificări minore. În privinţa structurii jurisdicţiilor, schema originară şi-a păstrat întotdeauna specificul, evoluţia constând în multiplicarea progresivă a jurisdicţiilor şi ajustarea repartizării competenţelor între acestea, fără a regândi ori a repune în discuţie structura funcţiei judiciare în Comunitate (Uniune). Dintr-o jurisdicţie destinată să regleze diferendele interstatale ori dezacordurile dintre statele membre şi Comunităţi şi să tranşeze cauzele esenţialmente economice, Curtea de Justiţie a devenit un actor central al peisajului judiciar al U.E., care, prin hotărârile sale, influenţează tot mai mult ordinile judiciare ale celor 27 de state membre ale Uniunii.
În paralel cu o anumită „fragmentare” a contenciosului între diferite jurisdicţii, crearea de „piloni” prin Tratatul de la Maastricht şi subsecventa „comunitarizare” a anumitor aspecte ale acestora prin Tratatul de la Amsterdam au condus şi ele la o fragmentare a competenţelor instituţiilor U.E., în sensul că deveneau diferite de la un pilon la altul sau chiar în cadul unuia dintre ei. Excluderea intervenţiei judecătorului comunitar în anumite domenii, în măsura în care priva particularii de protecţie jurisdicţională, era dificil de conciliat cu principiul statului de drept care stă la baza U.E. Această situaţie punea în discuţie, de asemenea, unitatea sistemului jurisdicţional comunitar şi era contrară misiunii judecătorului comunitar, conferită prin tratatele constitutive. Asemenea inadvertenţe au fost excluse sau cel puţin atenuate prin modificările şi completările aduse de Tratatul de la Lisabona.
În prezent, după ce în art. 13 (1) TUE o enumeră printre instituţiile Uniunii, iar în alineatul următor precizează că „Fiecare instituţie acţiunează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea” şi că „cooperează unele cu altele în mod loial”, art. 19 configurează astfel arhitectura jurisdicţiilor comunitare: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate. Acestea asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”. Această misiune acoperă funcţia de jurisdicţie internaţională, de jurisdicţie constituţională şi de jurisdicţie administrativă; ele se manifestă deopotrivă în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă, deopotriva sub forma recursului în casaţie, reexaminării ori chiar în cadrul unei misiuni de cooperare judiciară cu jurisdicţiile naţionale. De asemenea, textul invocat mai sus stipulează că: „Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.
Competenţa generală a CJUE constă în a hotărî în conformitate cu tratatele:
- cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice;
- cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;
- în celelalte cazuri prevăzute de tratate (art. 19 (3) TUE).
Având în vedere că structura pe piloni a Uniunii a dispărut prin Tratatul de la Lisabona, căile de atac au devenit aplicabile şi în privinţa spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, după o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului simplificat - 1 decembrie 2009 – (conform Protocolului nr. 11 privind dispoziţiile tranzitorii) şi sub rezerva restricţiilor stipulate în art. 276 TFUE. Astfel, potrivit acestuia, CJUE nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne. De asemenea, atribuţiile CJUE rămân larg excluse de la politica externă şi de securitate comună (art. 24 TUE şi art. 275 TFUE). În acest sens, Curtea nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună, nici referitor la actele adoptate în temeiul acestora; cu toate acestea, ea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor art. 40 TUE şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la art. 263 al patrulea paragraf al TFUE, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva pesoanelor fizice sau juridice, adoptate de Consiliul în temeiul titlului V capitolul 2 din TUE.
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Court of Justice of the European Union, Cour de Justice de l’Union Européenne) este formată din: Curtea de Justiţie (Court of Justice, Cour de Justice), Tribunalul (Court of First Instance, Le Tribunal) şi Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene (Civil Service Tribunal of the European Union, Tribunal de la Fonction Publique de l’Union Européenne). Spre deosebire de jurisdicţiile internaţionale clasice, a căror competenţă se bazează, în mod obişnuit, pe consimţământul statelor, Curtea de Justiţie a U.E. exercită o jurisdicţie obligatorie şi o competenţă excusivă; deciziile sale sunt obligatorii şi executorii pe teritoriul statelor membre, iar pretoriul ei este deschis statelor, instituţiilor Uniunii şi, în anumite condiţii, mai restrictive, persoanelor fizice şi celor juridice.