La nivel european organizaţia cu o vocaţie esenţial politică şi culturală este Consiliul Europei cu cele două instrumente esenţiale de protecţie a drepturilor omului: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - tratat internaţional ce aduce o garanţie colectivă din partea statelor pentru respectarea drepturilor omului - împreună cu protocoalele sale adiţionale care i-au adus completări şi precizări, şi Carta socială europeană ce a fost semnată la Torino la 18 septembrie 1961 şi apoi revizuită la 2 aprilie 1996, Carta revizuită reunind toate drepturile garantate de Carta din 1961 şi din Protocolul din 1988 precum şi celelalte modificări aduse acestor drepturi prin documentele ulterioare[1].
Dacă organizaţiile economice create în a doua parte a secolului trecut aveau mai puţin în vedere protecţia drepturilor omului, Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Maastricht, a deschis numeroase câmpuri de acţiune cum ar fi: educaţia şi pregătirea profesională, care făcuseră deja obiectul unor programe care urmau să fie completate şi încurajate pentru a li se da o dimensiune europeană; conceptul de cetăţenie europeană s-a constituit în scopul consolidării identităţii europene etc.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) din 1992 a făcut referire pentru prima oară la respectarea "drepturilor fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană" (art. 6 TUE). O etapă fundamentală a reprezentat-o adoptarea, cu prilejul summit-ului de la Nisa, a Cartei drepturilor fundamntale.
Tratatele de la Paris şi Roma, cu valoarea unor tratate constitutive ale Comunităţilor Europene, nu conţin un catalog al drepturilor omului şi fac numai referinţă la unele dintre acestea. Termenul folosit nu este cel de drepturi ale omului, ci de drepturi fundamentale. Explicaţia lipsei unui astfel de catalog ar consta în aceea că o comunitate economică percepută ca organizaţie internaţională este compusă din state, şi ca urmare, protecţia drepturilor omului este de resortul fiecărui stat în parte, potrivit propriei constituţii precum şi calităţii de membru al Consiliului Europei şi deci de semnatar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Şi totuşi, problema protecţiei drepturilor omului, ca să ne păstrăm în limbajul comunitar, a drepturilor fundamentale, nu putea să nu se pună atunci când instituţiile sau diferitele organe comunitare, în exercitarea atribuţiilor lor erau susceptibile de a leza interesele particularilor.
La început Curtea de Justiţie a refuzat să examineze validitatea unor acte comunitare cu privire la drepturi fundamentale protejate de Constituţia Republicii Federale Germania, cum i se ceruse de către petiţionari (în 1959 şi 1960). Cu timpul, s-a modificat felul de a aborda problemele drepturilor fundamentale plecând de la considerentul că referirea la astfel de drepturi protejate de o constituţie naţională ar prezenta pericole de dezagregare pentru ordinea juridică comunitară aflată încă în formare. Dimpotrivă, elaborarea unui sistem de protecţie a drepturilor fundamentale la nivel comunitar ar apărea ca un factor integrator şi ca un element de legitimare a unor noi instituţii. Este şi motivul pentru care Curtea de Justiţie a decis că "respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului căruia Curtea îi asigură respectarea" şi că "protecţia acestor drepturi, inspirându-se în întregime din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre trebuie asigurată încadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii".
În acest fel, pe cale pretoriană, a fost remediată lacuna din tratate. Totodată, se deschideau şi perspectivele unor dezvoltări considerabile în activitatea, atât a instituţiilor comunitare şi a statelor membre, cât şi chiar în jurisprudenţa Curţii.
Pe măsura trecerii timpului Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat progresiv jurisprudenţa punând astfel la punct şi un catalog comunitar de principii şi de drepturi fundamentale, catalog care, deşi nu are un caracter exhaustiv, cuprinde o serie de drepturi precum: principiul egalităţii în diferitele sale aspecte, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea religioasă, libertatea de expresie şi de informare, protecţia confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la apărare în procedurile represive, neretroactivitatea legilor penale, dreptul de a apela în justiţie, dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică, libertatea de asociere şi drepturi sindicale.
Printre principiile generale care guvernează materia dreptului comunitar şi care ocupă astăzi un loc esenţial în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene, câteva privesc direct asigurarea respectării drepturilor fundamentale, protecţia lor şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de principiu este cel al egalităţii care îşi găseşte expresii multiple în dreptul comunitar, fie că se referă la interdicţia discriminării pe motive de naţionalitate, sex, remunerare, între producători sau consumatori[2], după originea produselor[3], în cadrul funcţiilor publice comunitare.
Egalitatea de tratament între cetăţenii comunitari care interzice orice formă de discriminare bazată pe naţionalitate[4] constituie temeiul principal al ordinii juridice comunitare. Este un principiu de bază pentru funcţionarea Pieţei Comune, adică acel spaţiu fără frontiere interioare în care să fie asigurate libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a capitalurilor între statele membre.
Interdicţia de discriminare se referă şi la alte situaţii specifice cum ar fi libera circulaţie a muncitorilor migranţi, în domeniul condiţiilor de acces la diferitele forme de şcolarizare, de pregătire profesională, la munca salariată, la prestaţiile de servicii, la organizaţii culturale, sportive, turistice, îngrijiri medicale, călătorii etc.
Egalitatea de tratament între muncitorii de sex bărbătesc şi cei de sex feminin prin specificitatea şi importanţa pe care o prezintă constituie un alt principiu fundamental al dreptului comunitar. Potrivit acestui principiu, un muncitor de sex feminin trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi unul de sex bărbătesc. Egalitatea de tratament se aplică în domeniul remunerării, în acela al accesului la locul de muncă, la pregătirea şi promovarea profesională, la condiţiile de muncă, la orice activitate independentă, agricolă etc. Statele membre pot adopta însă şi dispoziţii care derogă de la principiul egalităţii de tratament dacă acestea se referă la o protecţie specială a femeilor, cum ar fi sarcina şi maternitatea, concediul în situaţia adoptării unui copil ş.a.
La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat o declaraţie comună cu privire la drepturile fundamentale[5] în care se sublinia importanţa mare pe care Comunitatea o acordă respectării drepturilor omului aşa cum acestea reies din constituţiile statelor membre precum şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Instituţiile comunitare s-au angajat în exercitarea atribuţiilor lor să le respecte.
Un progres a fost marcat prin semnarea Actului Unic care a permis încorporarea drepturilor fundamentale în sistemul comunitar. Pentru prima oară într-un tratat comunitar în preambulul actului s-a făcut referire la protecţia lor. Părţile contractante s-au declarat decise
"să promoveze împreună democraţia, bazându-se pe drepturile fundamentale recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia Europeană şi în Carta Socială Europeană."
La 12 aprilie 1989 Parlamentul European a adoptat un alt act: Declaraţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale[6]. Declaraţia urma să devină instrumentul de referinţă în materie pentru întreaga Comunitate şi îndeosebi pentru Curtea de Justiţie, ea formulând pentru prima oară un catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale.
În Preambulul său se reaminteşte că "este indispensabil pentru Europa să reafirme existenţa unei comunităţi de drept bazată pe respectarea demnităţii umane şi a drepturilor omului".
Au fost înscrise în Declaraţie drepturi precum: inviolabilitatea demnităţii umane (art. 1), dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţă (art. 2), egalitatea înaintea legii (art. 3), libertatea de gândire (art. 4), de opinie şi informaţie (art. 5), dreptul la respectarea vieţii private (art. 6), protecţia familiei (art. 7), libertatea de mişcare (art. 8), dreptul la proprietate (art. 9), dreptul la reuniune (art. 10), de asociere profesională (art. 11), la libertate profesională (art. 12), la condiţii de muncă echitabile (art. 13), de negociere între parteneri sociali (art. 14), la protecţie socială (art. 15), la educaţie (art. 16), dreptul de vot universal, liber, direct şi secret al cetăţenilor europeni pentru Parlamentul European (art. 17), dreptul de acces la informaţii (art. 18), dreptul de acces la justiţie (art. 19), dreptul la ne bis in idem (art. 20), neretroactivitatea legii penale (art. 21), abolirea pedepsei cu moartea (art. 22), dreptul de petiţionare (art. 23), dreptul la un mediu sănătos şi protecţia consumatorilor (art. 24). Declaraţia protejează toate persoanele aflate în câmpul de aplicare a dreptului comunitar (art. 25); drepturile şi libertăţile enumerate în Declaraţie nu pot fi restrânse decât printr-o regulă de drept (art. 26).
Este de semnalat că în acest document figurează şi câteva noutăţi precum principiul libertăţii în artă, ştiinţă şi cercetare (art. 5 al. 2), după cum sunt înscrise şi câteva principii noi, constitutive ale democraţiei (art. 17 cu cele cinci alineate ale sale), ca şi referinţele la calitatea mediului şi la protecţia consumatorului (art. 24).
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a reafirmat în preambulul său ataşamentul ţărilor membre la principiul libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În cuprinsul său se reiterează unul din obiectivele fundamentale ale Comunităţii: "protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre... " (art. B al. 3); se mai precizează că "Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum ele sunt garantate de Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (semnată la Roma, 4 noiembrie 1950) şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale a dreptului comunitar " (art. F par. 2). Mai trebuie menţionat că exigenţa respectării drepturilor fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenind un punct ferm şi în relaţiile externe ale Uniunii. Numeroase acorduri încheiate cu diferite ţări conţin dispoziţii care pot merge până la a prevedea suspendarea relaţiilor sau denunţarea acordului în cazul unei violări grave a drepturilor omului de către una din părţile contractante.
Drepturile cetăţeanului european. Ideea cetăţeniei europene era mai veche, ridicată încă în 1974, cu prilejul întâlnirii la vârf de la Paris. Ideea a căpătat o primă concretizare în 1979, când Parlamentul European a fost ales prin vot direct şi universal. Ea a fost reluată în urma constatării unei anumite pasivităţi a populaţiei din ţările membre în prezentarea la vot pentru alegerile parlamentare, pasivitate provenită şi din necunoaşterea sau incompleta informare în ceea ce priveşte procesul de construcţie comunitară. În faţa unei asemenea situaţii, Consiliul European, întrunit la Fontainbleau în iunie 1984, a instituit un Comitet ad-hoc în vederea identificării domeniilor capabile să accentueze dimensiunea umană a procesului de integrare europeană; cu alte cuvinte, acest proces să fie mai aproape de cetăţeni.
Comitetul, numit după preşedintele său, Adonnino, a întocmit două rapoarte pe care le-a prezentat Consiliului European în martie şi iunie 1985. În noiembrie 1985, Comisia europeană a adoptat un Program de lucru pentru realizarea "Europei cetăţenilor". Programul se referă la acţiuni în următoarele domenii: adoptarea de măsuri care să faciliteze libera circulaţie a persoanelor prin suprimarea formalităţilor fiscale referitoare la transportul călătorilor şi a maşinilor, prin introducerea dreptului de vot pentru alegerile locale pentru orice cetăţean al Comunităţii, prin crearea unui spaţiu comunitar audio-vizual, prin adoptarea unor formalităţi de restituire a cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii, prin consolidarea luptei împotriva drogurilor şi a toxicomaniei, prin iniţiative în scopul învăţării de limbi străine, prin consolidarea cooperaţiei universitare, prin introducerea unei dimensiuni europene în învăţământ, prin consolidarea imaginii şi identităţii Comunităţii.
Tratatul de la Maastricht a instituit pe plan juridic cetăţenia Uniunii, acordată tuturor persoanelor care au cetăţenia unuia din statele membre.
Instituită prin art. 8 par. 1 din Tratat, cetăţenia europeană nu se substituie cetăţeniei diferitelor state din Uniune ci se adaugă acesteia: "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru".
Cetăţeanul Uniunii se bucură de drepturile şi de obligaţiile prevăzute în art. 8A, 8B, 8C şi 8D ale Tratatului. Cetăţenii au astfel drepturi precum: cel de a cumpăra bunuri şi servicii în orice ţară din Comunitate fără a plăti taxe de vamă sau suplimente de taxe, dreptul de a-şi transfera avuţiile în orice stat membru, dreptul de a contracta împrumuturi la o instituţie financiară din orice stat comunitar, dreptul agricultorilor şi pescarilor la garantarea produselor lor şi deci o oarecare garanţie a veniturilor lor, comercianţii au dreptul de a considera întregul teritoriu al Uniunii ca piaţa lor potenţială, ceea ce înseamnă că pot cumpăra şi vinde fără nici o restricţie cantitativă şi fără taxe de import, industriaşii au dreptul să-şi stabilească filiale sau sucursale oriunde consideră că au condiţii propice expansiunii şi transferului de capitaluri fără restricţii, cei ce practică profesiunile libere, cum sunt avocaţi, medici, arhitecţi ş.a. au dreptul să se stabilească şi să presteze servicii în orice stat comunitar, muncitorii au dreptul să-şi caute locuri de muncă şi să se instaleze oriunde în Comunitate unde găsesc condiţii convenabile lor şi familiilor lor, şi să rămână, chiar dacă şi-au pierdut locul de muncă, ei au aceleaşi drepturi la prestaţii sociale ca şi cetăţenii statelor unde s-au instalat şi, nu în ultimul rând, dreptul de vot şi de a fi eligibil în alegerile municipale şi europene, dreptul de a locui în orice stat comunitar, de a circula liber pe întregul teritoriu al Uniunii, dreptul la informare a cetăţenilor europeni prin toate mediile, ca de pildă prin Oficiul Publicaţiilor Oficiale (OPOCE), prin distribuirea Jurnalului Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE — care apare zilnic în 11 limbi: engleză, franceză, germană, daneză, finlandeză, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă şi suedeză, într-un număr anual de pagini de peste 1 milion), prin diferite mijloace precum televiziunea, radioul presa ş.a., dreptul la protecţia diplomatică a oricărui cetăţean al Uniunii aflat pe teritoriul unui stat membru, dreptul de petiţionare la Parlamentul European unde, potrivit dispoziţiilor Articolelor 8D şi 138D, există o Comisie pentru petiţii, dreptul de petiţionare la tribunalele naţionale, la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau la Comisia Europeană, dreptul de a se adresa unui ombudsman european (Articolele 8D şi 138E), funcţie creată de Parlamentul European.
Fie că petiţiile au fost adresate Comisiei sau Parlamentului sau altor foruri, există obligaţia generală de examinare a lor. În situaţia când, din cele peste 1000 de petiţii multe sunt justificate, Comisia se adresează statului membru în cauză pentru a-i cere explicaţii; dacă explicaţiile nu sunt satisfăcătoare, statul incriminat este obligat să rectifice, să aducă reparaţiile cuvenite; dacă acesta nu se conformează, Comisia aduce cazul în faţa Curţii de Justiţie care se va pronunţa asupra obligaţiei statului membru.
Titlul VI din Tratat prevede noi exigenţe în cooperarea poliţiilor şi în cooperarea judiciară. Articolul K1 înscrie că statele membre consideră ca fiind de interes comun politicade azil, regulile care guvernează trecerea frontierelor exterioare ale statelor membre de către persoane precum şi exercitarea controlului acestor treceri. Tot de interes comun este şi politica de emigrare şi politica cu privire la cetăţenii din ţrile din afara Uniunii, lupta împotriva toxicomaniei, contra fraudei de dimensiune internaţională, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi a poliţiilor în scopul prevenirii şi luptei contra terorismului, traficului ilicit de droguri şi alte forme de criminalitate internaţională. Drepturi fundamentale sunt înscrise şi în Tratatul de Amsterdam (2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999), cu deosebire prin introducerea noţiunii de drepturi sociale.
Dreptul la libera circulaţie — spaţiul Schengen. Consiliul European a decis să dea un impuls Programului de lucru pentru realizarea efectivă a "Europei cetăţenilor" fixând, ca un obiectiv prioritar, libertatea circulaţiei cetăţenilor europeni după modelul circulaţiei libere a cetăţenilor în propria lor ţară.
La 14 iunie 1985, cinci state comunitare — întrucât Franţa şi Germania Federală semnaseră un acord bilateral la Sarrebruck în iulie 1984 — au semnat împreună cu Belgia Olanda şi Luxemburg, la Schengen (Luxemburg) un acord referitor la suprimarea treptată a controalelor la frontierele comune.[7]
Acest Acord, compus din 32 de articole, are valoarea unei declaraţii de intenţie în care semnatarii s-au angajat să faciliteze cât mai rapid posibil desfiinţarea controalelor la frontierele lor şi să instituie măsurile de cooperare necesare în acest scop.
S-a subliniat de către părţile contractante că asemenea măsuri nu vor aduce nici o ştirbire suveranităţii lor naţionale şi nici libertăţilor individuale ale cetăţenilor. Obiectivul este înscris cu claritate în art. 17 al Acordului: "În materia circulaţiei persoanelor, părţile vor căuta să suprime controalele la frontierele comune şi să le transfere la frontierele lor exterioare. În acest scop, ele vor depune eforturi prealabile să armonizeze, dacă este nevoie, dispoziţiile legislative şi reglementare referitoare la interdicţiile şi restricţiile ... şi să ia măsuri complementare pentru protejarea securităţii şi pentru a împiedica imigrarea ilegală a cetăţenilor din state nemembre ale Comunităţilor Europene."
La 19 iunie 1990, cele cinci state au semnat la Schengen Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985[8]. În prezent 24 de state europene sunt membre cu drepturi depline în Acordul Schengen.
Convenţia de aplicare a Acordului — un text compus din 142 de articole — conţine şase puncte de bază:
- abolirea totală a controalelor la frontierele interne;
- politica comună de vize;
- lupta împotriva imigrării clandestine;
- cooperarea poliţiilor vamale şi judiciare;
- sistemul de schimb de informaţii;
- cererea de azil.
Controalele la frontierele interioare au fost deplasate la frontierele exterioare, unde au fost întărite; în acest fel, în interiorul Comunităţii s-a constituit o entitate unică — "teritoriul Schengen".
Acest nou sistem implică o coordonare adecvată între controalele efectuate de statele părţi la Convenţie, ceea ce necesită reglementări comune şi omogene (art. 6) pentru a se putea asigura eficacitatea controalelor efectuate de statele partenere.
Deschiderea frontierelor interioare accentuează riscul imigrărilor clandestine şi, ca atare, a trebuit să se pună la punct şi o politică comună de vize privitoare la cetăţenii din statele din afara Convenţiei. În acest scop, a fost întocmită o listă comună de vize care se referă la un număr de circa 100 de state, listă pe care statele părţi sunt obligate să o respecte.
De altfel, respectarea acestei liste este şi o condiţie de aderare pentru orice stat care se doreşte partener la Convenţie.
A mai fost elaborat un instrument care se referă la crearea unei vize uniforme şi unice ce va fi eliberată de autorităţile îndreptăţite — în speţă consulatele statelor legate prin Convenţie — şi care va permite cetăţenilor din statele terţe să circule liber în spaţiul Schengen.
Un alt instrument se referă la modalităţile şi condiţiile de eliberare a unor vize uniforme şi identice. Cererile de azil vor fi examinate o singur dată în ţara în care persoana s-a prezentat prima oară. Articolul 22 din Convenţie cere ca orice cetăţean care a obţinut viza Schengen să declare în mod obligatoriu în care dintre statele membre se va instala. Această formă de control doreşte să nu se abuzeze de durata autorizată şi să se verifice regularitatea situaţiei cetăţeanului în cauză.
Articolul 26 stipulează condiţiile de repatriere prin companiile de transport a imigranţilor intraţi clandestin sau a străinilor cărora li s-a refuzat intrarea. Companiile de transport rutier, naval, aerian sunt răspunzătoare de regularitatea actelor de călătorie ale străinilor pe care îi transportă.
O dată cu Actul final al Conferinţei de la Maastricht a fost proclamată şi Declaraţia referitoare la cooperarea poliţienească. S-a confirmat cu acest prilej acordul statelor membre pentru adoptarea de măsuri concrete în domeniul schimbului de experienţe precum:
- asistenţa autorităţilor naţionale însărcinate cu urmăririle penale şi de securitate, cu deosebire în materie de coordonare a anchetelor şi cercetărilor; constituirea de bănci de date; evaluarea şi exploatarea centralizată de informaţii în vederea întocmirii unui bilanţ al situaţiei şi a determinării diferitelor mijloace de anchetă;
- corectarea şi exploatarea de informaţii cu privire la căile naţionale de prevenire în scopul transmiterii lor statelor membre şi definirii strategiilor preventive la scară europeană;
- măsuri referitoare la pregătirea complementară, cercetare, criminalistică şi antropometrie judiciară.
Convenţia conţine o clauză care permite unui stat semnatar să restabilească controalele la frontierele naţionale dacă "ordinea publică sau securitatea naţional" o cer.
Cooperarea poliţiilor, potrivit dispoziţiilor din Convenţie, se realizează prin mai multe proceduri specifice precum observarea şi urmărirea transfrontalieră (art. 40 şi 41) care permit agenţilor unui stat semnatar ca în anumite situaţii să observe şi să urmărească o persoană presupusă a fi infractoare, pe teritoriul altui stat semnatar — fără o autorizare prealabilă când este cazul unor crime sau delicte grave strict enumerate însă de Convenţie.
Cooperarea poliţiilor considerată ca "o problemă de interes comun" în Tratatul de la Maastricht s-a dezvoltat şi prin crearea Europolului, instalat la Haga la 16 februarie 1994. O unitate a Europolului — Droguri — a şi început să funcţioneze imediat. Europol este un organism în cadrul căruia agenţii de legătură organizează schimbul, stocarea şi analiza informaţiilor în scopul sprijinirii poliţiilor naţionale în acţiunile de lupt împotriva traficului cu droguri, a terorismului şi a criminalităţii internaţionale.
Câmpul de acţiune al Europol a fost lărgit şi definit printr-o convenţie interguvernamentală semnată în 1995, care a intrat în vigoare la finele anului 1998 şi astfel embrionul poliţiei europene creat în 1994 a căpătat un statut şi o recunoaştere oficială.
Cooperarea vamală se înfăptuieşte prin întărirea controalelor exercitate în cadrul liberei circulaţii a persoanelor şi mărfurilor, prin reprimarea importurilor şi exporturilor ilicite de stupefiante precum şi în materia traficului cu arme de foc.
Cooperarea judiciară cere întrajutorarea judiciară pentru un număr determinat de infracţiuni sau de acte de procedură penală (art. 49). Convenţia a introdus principiul extrădării fără să fie nevoie ca acesta să fie înscris în acorduri bilaterale.
Cooperarea se fundamentează pe un sistem permanent de schimburi automatizate de informaţii accesibile statelor semnatare.
Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prevede fişarea unor date precum:
- persoane cărora li s-a refuzat intrarea din motive de ordine publică şi de securitate;
- persoane implicate în criminalitatea de anvergură;
- persoane căutate în cadrul unor proceduri judiciare (extrădare, martori) ş.a.;
- persoane dispărute;
- minori fugiţi, în vederea asigurării protecţiei lor;
- obiecte căutate pentru a fi confiscate (vehicule furate, arme, documente de identitate, obiecte de artă furate etc.).
Pentru a se asigura respectarea libertăţii fiecărui cetăţean, în situaţia în care datele colectate de SIS ar putea fi exploatate sau utilizate împotriva lui, statele membre s-au angajat să le asigure protecţia.
Convenţia a instituit un Comitet executiv, format din miniştri sau reprezentanţii lor, responsabil cu aplicarea Convenţiei în fiecare stat.
Acordul a intrat în vigoare la 26 martie 1995. La ora actuală, s-a creat în spaţiul comunitar o situaţie pentru care se caută soluţii; este vorba de o discriminare între cetăţenii statelor Schengen şi cetăţenii statelor comunitare care nu au aderat la Acord. Este o situaţie care preocupă Curtea de Justiţie.
Începând cu 1 ianuarie 2003 cetăţenii români au putut călători fără vize în spaţiul Schengen, ca urmare a acordurilor încheiate în acest sens.
România a ratificat atât Convenţia europeană a drepturilor omului cât şi Carta socială europeană revizuită.
Tratatul CEE. art. 40, par. 3, al. 2.