Drept

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au facut săstimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost intotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul, lovind indivizii în averea lor îi atinge în cel mai sebsibil interes: interesul bănesc.

              Evaziunea fiscală este unul dintre capitolele cele mai studiate în dreptul fiscal, atât de tehnicieni,cât şi de teoreticieni. Cu toate acestea, în pofida a tot ceea ce se scrie despre cauzele, modelitaţile, amploarea, controlul sau sancţiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care-l exploreaza este incert. Ca atare, evaziunea fiscală este o noţiune dificil de precizat; în plus, nu exista o definiţie legală a fraudei fiscale.

              Aceasta imprecizie provine de la diversitatea cuvintelor folosite pentru a desemna, mai mult sau mai puţin, acelaşi fenomen ­­– neândeplinirea voită de către contribuabili a obligaţiilor lor fiscale legale.

              Daca se vorbeşte intr-adevăr de frauda, se vorbeşte în aceeaşi măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de evaziune internaţională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii caii celei mai puţin impozante sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.

              Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor si inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rau asimilate, a metodelor şi modalitaţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a carui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.

Când sarcinile fiscale apasă prea greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Este o specie de “reflex economic” care face să dispară capitalurile pe care fiscul încearcă să le impună prea mult. “Un impozit excesiv pune pe fugă materia impozabilă.”[1]

              Amenzile fiscale nu-l vor determina pe contribuabil sa declare exact veniturile pe care le are, ci îl vor determina să ia o serie de precauţii mai minuţioase, pentru a se sustrage de la      obligaţiile sale faţă de stat. Exista o psihologie a contribuabilului de a nu plati niciodată decat ceea ce nu poate să nu plătească.

              Spiritul de evaziune fiscală se naşte din simplul joc al interesului, oricare ar fi cota impozitului pus în sarcină şi care nu este decât o formă a egoismului şi cupidităţii omeneşti. Această mentalitate există şi la omul cinstit; unii, carora nici nu le-ar veni vreodată ideea cea mai nedelicată asupra proprietăţii aproapelui, se vor sustrage de la îndatoririle lor faţăde fisc făra nici o ezitare.

              Natura omenească are întotdeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului propriu; ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca pe un prejudiciu şi nu ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice şi să vadă întotdeauna cu ochi mai răi pe acela care vrea sa-i micşoreze patrimoniul. Este cunoscut că, din cele mai vechi timpuri, contribuabilii au cautat să reducă obligaţiile fiscale, recurgând la cele mai variate şi ingenioase metode.

              A înşela fiscul se consideră în mentalitatea curentă ca o problemă de abilitate, nu de necinste; a plati ceea ce fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate. Exista deci, în însăşi natura omenească, acest spirit de a se sustrage de la obligaţiile faţa de fisc; s-a creat un fel de sentiment colectiv de amoralitate fiscală, sentiment mai puternic şi mai viu manifestat în păturile orăşeneşti, agravat de o strâmtă şi egoistă întelegere a datoriilor sociale.

              Acest spirit antifiscal, manifestat in special de către diferitele categorii de contribuabili de la oraşe, îşi are originea în România, de la primele încercări de adaptare în ţara noastră a concepţiilor moderne ale universalităţii şi uniformizării impunerii. Ţaranii, datorită specificului muncii lor, sunt o categorie de contribuabili cinstiţi, ei neputând sustrage pamântul, materia impozabilă, de la aplicarea cotei de impunere.

              Iată unul dintre motive pentru care este necesar să ne preocupe evidentierea metodelor folosite de agenţii economici din sectorul privat.

              În condiţiile economiei de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă, din cauza tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri cat mai substanţiale. Proliferarea faptelor ilegale, indeosebi a celor din domeniul economico-financiar, este o consecinţă a unor imperfecţiuni ale legislaţiei sau a lipsei unor rglementări. În perioada tranziţiei la economia de piaţă, lacunele legislative sunt mai evidente.

              Democratizarea finanţelor noastre publice a produs o reacţie antifiscală mai ales în rândul acelora care înaintea introducerii reformelor fiscale erau exoneraţi sau se bucurau de importante privilegii în ceea ce priveşte obligaţiile lor fiscale.

              În acea perioadă, cei ce dovedeau o largă înţelegere a îndatoriilor sociale erau ţăranii, poate şi datorită faptului că vreme de sute de ani au constituit unica clasă contribuabilă. În afara acestui considerent de ordin psihologic, însa, agricultorul nu poate ascunde materia impozabilă datorită însăşi naturii ei, pe când comerciantul sau industriaşul găsesc prin tehnica contabilă diverse artificii pentru a scăpa din faţa legilor fiscale.

              Ca fenomen economico-social cu forme de manifestare dintre cele mai ingenioase, evaziunea fiscală rămâne o prezenţă “otrăvită” în societatea românească (şi nu numai), ale cărei efecte nocive se generalizează la nivelul întregului circuit funcţional al economiei.

În funcţie de amptitudinea (nedorită) a fenomenului, aceasta generează distorsiuni şi chiar blocaje (fie ele şi numai parţiale) şi buna funcţionate  a mecanismelor specifice economiei concurenţiale de piaţă. Avantajul concurenţial conferit de evaziunea fiscală “adepţilor” săi, în multe cazuri, nu este deloc de neglijat; astfel, în timp ce “evazioniştii” prosperă prin eludarea obligaţiilor fiscale, firmele corecte se văd nevoite “să tragă obloanele”, datorită competiţiei economice ilegale la care sunt supuse.

              Evaziunea fiscală reprezintă o stare de fapt a economiei, ca urmare a comportamentului economico-social al indivizilor şi a carei geneză constă in principiile convieţuirii sociale. Deoarece se află dincolo de frontierele legalităţii, din punct de vedere al reglementărilor fiscale, evaziunea fiscală antrenează riscuri ridicate dar, în acelaşi timp, asigură o remunerare superioară pentru expunerea la aceste riscuri (comparativ cu economia oficială).

Profilurile superioare sunt înlesnite şi de o concurenţă relativ redusă din sectorul subteran al economiei, datorită restricţiilor legislative şi a formelor de corecţie care limitează numărul “competitorilor”, deşi uneori sunt evidente luptele pentru supremaţie din grupurile crimei organizate din domeniul afacerilor.

              Amplificarea evaziunii fiscale în ţara noastră, dar practic şi în celelalte ţări care au realizat tranziţia de la sistemul economic centralizat, a fost favorizată de o serie de circumstanţe:

• volatilitatea normativă şi inconsistenţa reglementărilor legale, elaborarea greoaie a unei legislaţii fiscale care, de foarte multe ori, nu a fost corectă cu posibilităţile efective de punere în practică a acesteia, fiind deseori depăşită de relaţiile vieţii economice şi sociale;
• decredibilizarea acţiunilor întreprinse de organele statului de drept, slabiciunile manifestate în exercitarea unora dintre funcţiile statului, alterate de structuri clientelare;
• atitudinea implicită abordată pentru a accelera formarea capitalului privat autohton, premisă absolut necesară a economiei concurenţiale de piaţă;
• lipsa totală de corelare dintre reevaluarea, absolut necesară, a unor structuri ale sistemului de planificare centralizată şi de comandă cu reconstrucţia instituţională pe care o presupune economia de piaţa;
• apariţia relativ târzie a legii privind combaterea evaziunii fiscale (respectiv anul 1994), cu o serie de lipsuri şi neajunsuri (care s-au dorit a fi corecte prin apariţia noii legi de prevenire, descoperire şi sancţionare a practicilor evazioniste, respectiv legea nr. 241/2005);
• reglementarea impozitării globale a veniturilor persoanelor fizice de la 01 ianuarie 2000 folosind tehnica impozitării pe bază de declaraţie, care incită la evaziune pe contribuabil dacă nu există un sistem informaţional adecvat şi evident din punct de vedere al controlului realităţii şi sincerităţii datelor.

              Politica  fiscală promovată trebuie să aibă în vedere că înăsprirea fiscalităţii nu presupune, în mod automat, atragerea de resurse financiare mai mare la bugetul statului. În cazul în care nivelul fiscalităţii devine împovărător şi nestimulativ pentru agenţii economici, eludarea legilor fiscale devine “obiectivul” majorităţii firmelor, pentru a-şi asigura astfel supravieţuirea pe piaţă, cel mai la îndemână fiind să speculeze orice cale de ieşire de sub incidenţa poverii fiscale.

Pe de altă parte, reglementările şi îngrădiririle excesive pot sta la baza desprinderii unei părţi din economia oficială în vederea alipirii acesteia la economia subterană; de asemenea, o suprimare a interdicţiilor şi “îmblânzirea” legilor fiscale pot crea un impuls de transfer a unor activităţi din economia paralelă către economia de suprafaţă.

              Evaziunea fiscală este unul dintre pilonii de bază ai dreptului fiscal, deoarece prin efectele pe care le propagă poate afecta nivelul veniturilor fiscale, pot genera distorsiuni în mecanismul pieţei şi ai mediului concurenţial al agenţilor economici, putând astfel contribui la geneza şi perpetuarea unor inechităţi sociale.

Efectele destabilizatoare ale evaziunii fiscale nu se cuantifică doar matematic (prin neîncasarea resurselor financiare publice), ci şi prin neîndeplinirea criteriilor de performanţă privind actul guvernării care, în final, implică realizarea programului politic de guvernare. Dacă pe termen scurt, efectele perturbatoare ale evaziunii fiscale se resimt la nivelul dimensionării veniturilor fiscale, pe termen lung, aceste efecte se cuantifică în denaturarea mediului concurenţial, creându-se o competiţie economică inegală între evazionişti şi agenţii economici care nu recurg la aceste practici.

Mai mult chiar, în timp, agenţii economici corecţi şi oneşti pot să suporte o creştere a sarcinii fiscale, generată de înăsprirea fiscalităţii şi datorită faptului că agenţii economici evazionişti nu consimt la plata obligaţiilor fiscale care le revin (creând astfel o “presiune” asupra bugetului de stat). În acest context, în mod inevitabil, cel puţin o parte din agenţii economici neevazionişti vor evalua oportunitatea “alunecării” către palierul informal al economiei (în urma unei analize comparative dintre riscuri şi beneficii).

În acest caz, lipsa unor acţiuni ferme ale autorităţilor publice pentru sancţionarea şi descurajarea practicilor evazioniste va conduce, implicit, la decridibilizarea instituţiilor statului şi pierderea încrederii populaţiei în eficienţa şi determinarea luptei împotriva acestui flagel.

              Indiscutabil, fiscalitatea este inoportună pentru orice contribuabil, oricât civism fiscal ar dovedi acesta. De aceea, studiile consacrate acestui domeniu al fiscalităţii urmaresc tocmai limitarea efectelor negative sau nedorite ale acestuia asupra contribuabilului, asupra comportamentului său fiscal care poate “motiva” înclinaţia sa către evaziune fiscală.

              Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale de maximă importanţă cu care multe ţări se confruntă, într-o măsură mai mare sau mai mică. Din păcate, ceea ce se poate face efectiv în acest domeniu este limitarea cât mai mult a consecinţelor acestui fenomen, eradicarea sa fiind practic imposibilă.

Efectele evaziunii fiscale se resimt direct asupra nivelurilor veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieţei şi, nu în ultimul rând, pot contribui la cererea unor inechităţi sociale datorate “excesului” şi “înclinaţiei” diferite a contribuabililor către evaziunea fiscală. În toate timpurile, multitudinea obligaţiilor pe care le impun legile fiscale contribuabililor au făcut să stimuleze ingeniozitatea acestora în a inventa diverse procedee de eludare a legilor fiscale.

              În cazul evaziunii fiscale, contribuabilul încearca să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia cât mai mult de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Altfel spus, evazionistul utilizeaza uneori procedee legale, folosindu-se chiar de portiţele lăsate deschise de legiuitor.

În vederea promovării unor activităţi economice, legislativul prevede, în cadrul sistemului fiscal, o anumită strategie, cât şi unele facilităţi, înlesniri sau chiar scutiri de la plata unor obligaţii fiscale, facilităţi care de regulă tind să beneficieze şi unii contribuabili care nu ar avea dreptul legal la ele. Din această perspectivă “evaziunea fiscală este o artă prin faptul că apelează la imaginaţia umană şi creează universuri paralele realităţii care astfel structurate aduc avantaje financiare firmelor care le aplică.”[2]

Însă latura artistică a evaziunii fiscale este departe de a acoperii întreaga descriere a fenomenului, căci de bună seamă aceasta se subordonează disciplinei de fiscalitate, din a cărei materie îşi extrage esenţa.

              M.Duverger aprecia fenomenul de evaziune fiscală în forma sa primară de manifestare şi îl identifică cu ansamblul manifestărilor de fugă din faţa impozitului. Cea mai larg acceptată         definiţie dată noţiunii de evaziune fiscală o reprezintă sustragerea totală sau parţială de către unii contribuabili (persoane fizice sau juridice), prin diverse metode, tehnici şi procedee, de la plata obligaţiilor fiscale care le revin.

              Indiferent de modul în care este definit fenomenul de evaziune fiscală, este cert că acesta este condamnat pretutindeni. Acest fenomen persistă în toate ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor de orice fel aplicate de către stat. Mai mult chiar, evaziunea fiscală lasă indiferente convingerile multor oameni.

Astfel in urma unui sondaj de opinie efectuat în Franţa s-a relevat faptul că aproape 20% dintre contribuabili estimau că evaziunea fiscală este puţin sau deloc condamnabilă, fapt care nu poate minimiza repercursiunile negative asupra veniturilor bugetului de stat, asupra politici bugetare a puterilor publice şi chiar asupra climatului social. Serviciul venitului intern din SUA (The Internal Revenue Service) aprecia că evaziunea fiscală poate reduce veniturile din impozitul pe veniturile personale din această ţara cu 20%.

              În România, problema evaziunii fiscale capătă conotaţii majote atât datorită amptitudinii fenomenului, cât şi lipsei acute de capital, fie la nivelul macroeconomic, cu dificultăţi în finanţarea programelor de protecţie socială sau restructurare economică, fie la nivelul microeconomic, unde fenomenul subcapitalizării generează probleme în finanţarea reluării ciclului de exploatare.

 

[1] D.D.Şaguna, Drept Fiscal, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2006

[2] Dragoş Pătroi, Evaziunea Fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional, Editura Economică, Bucureşti 2006