Din toate timpurile dreptului comercial noţiunea de bancrută este sinonimă cu noţiunea de faliment şi amândoi termenii sunt sinonomi cu sintagma încetare de plăţi, de unde deducţia logică elementară, riguros juridică, potrivit căreia încetarea plăţii datoriilor de către oricare agent economic, fie persoană fizică, fie persoană juridică, prin mijloace frauduloase face să fie prezentă infracţiunea de bancrută frauduloasă (care se pedepseşte cu până la 8 ani închisoare). Această infracţiune specifică domeniului comercial are un caracter autonom şi este o infracţiune complexă.
Bancruta este o infracţiune economică reprezentată de incorecta gestionare a patrimoniului unei firme de către administratorul acesteia, având ca efecte incapacitatea de onorare a plăţilor scadente faţă de parteneri şi declararea stării de faliment. Bancruta poare fi simplă şi frauduloasă.
Bancruta simplă este considerată atunci când gestionarea incorectă rezidă în anume acte incorecte sau greşite sub raport professional.
Bancruta frauduloasă este o infractiune economică complexă, constând în acte şi fapte voite, săvârşită cu rea credinţă pentru a aduce prejudicii partenerului sau partenerilor de afaceri creditori.
Concret, bancruta frauduloasă se regăseşte în următoarele fapte:
- falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii comerciale;
- ascunderea unei părţi din activul societăţii;
- înfăţişarea unor datorii inexistente;
- prezentarea în registrele societăţii (acte contabile sau bilanţ) a unor sume nedatorate.
Săvârşirea faptelor de mai sus se realizează cu scopul diminuării aparente a activelor, a înstrăinării în caz de faliment a unei societăţi sau a unei părţi inseminate din active.
Prima dintre faptele enunţate mai sus este reglementată de legislaţia românească. Aceasta face parte din categoria fraudei fiscale, fiind sancţionată ca atare. În majoritatea statelor lumii, cu sistem de drept bine aşezat, bancruta frauduloasă este bine definită, urmărită şi sancţionată în mod drastic. Definirea este realizată de aşa manieră, încât limitele bancrutei frauduloase sunt clare.
În România, până în 1997 când a fost modificată Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, bancruta nu era recunoscură ca un act de sustragere. Prin acest act normative sunt evidenţiate faptele de natura bancrutei frauduloase şi sancţiunele aplicate. Aceste modificări au urmărit atingerea obiectivelor în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate.
Ca mod concret de manifestare, în perioada tranziţiei, bancruta frauduloasă s-a întâlnit în toate cele patru categorii de fapte. Cea mai utilizată metodă a fost aceea a distrugerilor evidenţelor financiar-contabile, anterior sau după înstrăinarea societăţii (cesionarea părţilor sociale) către diverse persoane.