Drept

“Este cu mult mai uşor şi mai eficient a preveni decât a combate.”[1]

            În faţa unor factori persistenţi de instabilitate legislativă şi de volatilitate normativă, care au caracterizat permanent cadrul legislativ românesc al ultimilor 15 ani, implementarea unor politici eficiente de gestionare a practicilor evazioniste reprezintă o necesitate obiectivă, posibilă prin asimilarea unor proceduri şi instrumente performante de luptă împotriva tehnicilor evazioniste, dar şi prin perfecţionarea şi adaptarea reglementărilor legale actuale la “cerinţele” din domeniul crimei organizate a afacerilor.

            O organizare deficitară a politicilor de acţiune împotriva evaziunii fiscale poate fi asimilată cu o disfuncţionalitate la nivelul managementului guvernamental. Altfel spus, performanţa actului de guvernare se reflectă şi în dimensiunile economiei necontabilizate, prin descurajarea fraudelor financiar-fiscale, în vederea administrării cu eficienţă a măsurilor de politică fiscală vizate de autoritatea publică.

O strategie guvernamentală corespunzătoare în acest sens trebuie să cuprindă programe şi proceduri de gestionare a riscului de producere şi amplificare a fenomenului evazionist, care, în final, să urmărească reducerea probabilităţii expunerii potenţiale a societăţii, în ansamblul său, la efectele nocive ale practicilor evazioniste.

Chiar dacă unele din aceste riscuri sunt predictibile şi pot fi cuantificate în timp util, altele sunt foarte greu de detectat în faza incipientă, şi, tocmai de aceea, provoacă pierderi greu de recuperat prin măsurile reparatorii ulterioare. Lipsa unei acţiuni ferme a autorităţii publice în vederea sancţionării şi descurajării practicilor evazioniste va vonduce, implicit, la decredibilizarea instituţiilor statului şi pierderea încrederii populaţiei în eficienţa şi determinarea bătăliei duse împotriva acestui flagel.

Fenomenul de evaziune fiscală reprezintă o inerenţă a economiei de piaţă. Atitudinea eficientă din partea organelor statului faţă de acest fenomen este legată de o bună administrare a lui, privind identificarea şi previzionarea.

Pentru a putea fi prevenită evaziunea fiscală, este imperios necesar ca aceasta să fie cunoscută atât în ceea ce priveşte zonele în care există, cât şi modalităţile concrete de manifestare.La ora actuală, principala sursă de informaţii o deţine Ministerul Finanţelor Publice.

 Rezultatele înregistrate pe linia fraudei fiscale de către aparatul de control fiscal constituie principala bază de analiză a evaziunii fiscale, dar şi una din proiectare a măsurilor de prevenire şi combatere, pornind de la:

• dimensiunea înregistrată într-o anumită perioadă;
• evoluţia evaziunii, în funcţie de modificările sistemului legislativ;
• activităţile economice în cadrul cărora se realizează;
• modalităţile de manifestare;
• categoriile de impozite şi taxe predilecte;
• profitul moral al contribuabililor care fraudează.

Centralizarea la nivel naţional a rezultatelor controalelor fiscale pe ramuri ale economiei naţionale oferă fenomenului o imagine trunchiată. Aceasta pentru că numărul contribuabililor cuprinşi în control într-un an, faţă de totalul celor înregistraţi, nu reprezintă mai mult de 15%. A emite postulate pe baza acestor date, în forma lor brută, implică o serie de comentarii colaterale pentru a putea constitui suport de analiză.

Baza de date a Ministerului Finanţelor Publice trebuie completată cu rezultatele obţinute şi de alte organe cu sarcini de control, cum ar fi: Autoritatea Naţională de Control, Direcţia Generală a Vămilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor sau unităţile administrativ teritoriale (primării). După centralizarea informaţiilor, este necesară prelucrarea şi extrapolarea acestora, pe seama modelelor matematice, operaţiunile care ar permite obţinerea unor date edificatoare, pe ramuri ale economiei naţionale, sau surse bugetare.

Identificarea zonelor cu risc mare de evaziune fiscală reprezintă primul pas în orientarea acţiunilor de combatere a evaziunii fiscale. Concomitent, se impun analize ale cauzelor generatoare: lacune legislative, presiunea fiscală, echitatea fiscală, civismul fiscal şi altele.

În mod practic, identificarea zonelor de risc mare de evaziune fiscală se poate realiza în urma analizei cauzelor şi factorilor care generează fenomenul, pornind de la evoluţia în timp şi structură a acestuia. Perioada minimă de analiză se impune a fi aceea a termenului de percepţie (5 ani) iar structura trebuie să aibă în vedere pe de o parte categoriile de venituri bugetare, iar, pe de altă parte, domeniile de activitate.

În funcţie de scorurile obţinute, pot fi elaborate corecţiile legislative sau orientarea acţiunilor de control fiscal către domeniile economice (produse petroliere, alcool, cafea, colectarea metalelor feroase şi neferoase, prelucrarea lemnului, transportul internaţional etc.) mai “sensibile” sau categoriile de venituri susceptibile de evaziune fiscală (impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize, contribuţii etc).

Corecţiile sistemului legislativ fiscal trebuie realizate operativ, astfel încât efectele unor inadvertenţe sau carenţe normative să fie atenuate pentru viitor. Pe de altă parte, planificarea acţiunilor de control, elaborarea de norme de lucru unitare şi alegerea domeniilor activităţilor economice sau veniturilor reprezentative constituie mijloace de prevenire a evaziunii fiscale.

Sondarea economiei, efectuată anterior momentului instituirii sau modificării unor reglementări fiscale, ar permite identificarea punctelor slabe, vulnerabile, şi ar anticipa unele modalităţi de manifestare a fraudei fiscale. Studiul de impact a modificărilor legislative asupra economiei, ar trebui să constituie elementul forte în expunerea de motive care justifică elaborarea normei legale. În anumite situaţii, corecţiile unor prevederi legislative pe linie fiscală provoacă efecte şi în alte domenii sau categorii de venituri decât cele la care se adresează norma de lege. În astfel de situaţii, schimbarea unor norme fiscale pentru unele impozite poate accelera fenomenul de fraudă fiscală în cazul altor categorii de obligaţii fiscale, care nu au reprezentat un risc deosebit până la acea dată.

În plan concret, până în anul 2002, orice scutire de taxe vamale aferente importurilor de bunuri atrăgea după sine şi scutirea de taxă pe valoarea adăugată. Modificarea regimului fiscal, prin perceperea taxei pe valoarea adăugată independent de regimul facilităţilor vamale, a condus la o creştere a evaziunii fiscale în cazul acesteia, de regulă prin subdimensionarea valorii bunurilor importate.

Nerealizarea unor cercetări şi studii de anticipare a efectelor produse de modificările legislative este una din cauzele care au determinat desele ajustări legislative în ultimii ani.

Prevenirea fenomenului de evaziune fiscală ar trebui să constituie o prioritate pentru Ministerul Finanţelor Publice, înaintea altor măsuri de ordin fiscal.

Pentru combaterea fenomenului de evaziune fiscală sunt necesare măsuri atât de ordin legislativ, cât şi instituţional, cum ar fi:

Măsuri de ordin legislativ:

• unificarea legislaţiei fiscale şi asigurarea caracterului sistematic. Acest deziderat a fost realizat doar parţial prin elaborarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală. Parţial pentru că, la ora actuală, nu sunt respectate dispoziţiile referitoare la modificarea acestor acte normative: annual, cu 6 luni înainte de începutul anului fiscal;
• eliminarea prevederilor normative care favorizează evaziunea fiscală, în mod deosebit a eşalonărilor şi amânărilor la plată a debitelor restante;
• amortizarea legislaţiei fiscale cu prevederile din domeniul economic şi social, dar şi cu cea din “spaţiul european”;
• stabilirea unui raport optim între gradul de sancţionare a contribuabilului evazionist şi gradul de atragere a acestuia în procesul evazionist, prin sistemul legislativ;

În plan instituţional se impune un pachet de măsuri, cum ar fi:

• asigurarea dotării tehnice corespunzătoare la nivelul aparatului de control al Ministerului Finanţelor Publice;
• apecializarea personalului de control de domenii de activitate ale economiei, prioritate având cele cu risc mare de fraudă: alcool, tutun, produse petroliere, lemn etc;
• selectarea aparatului de control pe principii de profesionalism, competentă şi etică profesională, prin:
• asigurarea unui nivel de salarizare decent;
• crearea şi actualizarea continuă a bazei de date, cu posibilitate de acces facil, de către întregul aparat de control fiscal;
• asigurarea pregătirii profesionale, prin Şcoala Naţională de Finanţe, pe teme care privesc tehnicile şi procedurile de control, cu accent pe identificarea şi combaterea evaziunii fiscale;
• realizarea de schimburi de experienţă, cu teme practice de instrumentare a faptelor şi actelor de evaziune fiscală.

 

[1] Vasile Bîrle, Frauda Fiscală, Editura Teora, Bucureşti 2005