Drept

Controlul fiscal este principala “armă” a statului în domeniul fiscal, având ca rol “verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.”[1]

Se poate trage concluzia că sarcinile controlului fiscal sunt îndreptate către modalităţile de manifestare a evaziunii fiscale. Pornind de la rolul pe care-l are în cadrul sistemului fiscal, aparatul fiscal cu sarcini de control este în măsură să acţioneze în direcţia: identificării, cuantificării şi combaterii evaziunii fiscale.

În sens generic, rezultatele obţinute de inspectorii fiscali se concretizează în diferenţe de impozite şi taxe faţă de cele declarate sau înregistrate de contribuabili. Randamentul controlului fiscal este analizat prin prisma unor indicatori de eficienţă: sume atrase la un control, sume încasate în timpul controlului, sume stabilite de un inspector etc.

Eficienţa controlului fiscal “suferă”, din mai multe cauze, mai mult sau mai puţin obiective, cum ar fi:

1. Unificarea controlului exercitat în domeniul fiscal

În România la ora actuală există suprapuneri în exercitarea controlului fiscal, acesta fiind efectuat de: Direcţia Controlului Fiscal, Garda Financiară, Poliţia Economică, Autoritatea Naţională de Control, Direcţia Generală a Vămilor. Complexitatea actelor de evaziune fiscală, în sensul combinării mai multor laturi de manifestare: vamal, fiscal şi infracţional, impune realizarea unei conduceri unitare a întregii activităţi de control fiscal pe un sistem piramidal, care ar permite concentrarea eforturilor şi o acţiune unitară în scopul combaterii faptelor de natura fraudei fiscale.

2. Reducerea corupţiei în domeniul administrării fiscale şi a justiţiei

Factorul corupţie incită contribuabilii la evaziune fiscală, creează un climat nesănătos în domeniu şi aduce atingeri funcţionării sistemului fiscal. Asigurarea unui raport optim între recompense şi sancţiuni pentru aparatul de stat cu sarcini de control fiscal ar conduce la atenuarea fenomenului de corupţie, pe de o parte, şi a evaziunii fiscale, pe de altă parte.

În practica de control fiscal se întâlnesc paradoxuri legate de modul de judecare de către diferitele instanţe de judecată (tribunal, judecătorie, Curte de apel) a speranţelor de evaziune fiscală, cum ar fi:

• admiterea ca deductibile fiscal a unor facturi dovedite ca aparţinând unor firme-fantomă sau pur şi simplu false, invocând că beneficiarul este cumpărător de bună credinţă;
• admiterea unor întâmplări făcute de contribuabili dovediţi că au comis acte de natura evaziunii fiscale pe seama viciilor de formă (necompletarea unui element minor din actul de control);
• amânarea judecării unor cauze până la finalizarea multiplelor expertize financiare, contabile, tehnice etc.

Astfel de situaţii pot induce în conştiinţa contribuabililor incapacitatea justiţiei de a se opune escaladării evaziunii fiscale.

Cu toate că deontologia profesională este “trâmbiţată” tot mai des, aparatul de stat continuă să fie cel mai prost plătit. Sistemul de salarizare a aparatului fiscal incită la corupţie (mica corupţie pentru început), o dezvoltă şi uneori transformă inspectorul fiscal în “avocatul diavolului”. Cu timpul, “salariul păcatului” va creşte şi eficienţa muncii se va reduce.

Statul trebuie să gândească pe principii economice în raporturile sale cu aparatul fiscal, în speţă cel de control.

3. Înfiinţarea de structuri specializate în combaterea evaziunii fiscale

Realizarea controlului fiscal de către întregul aparat de inspecţie şi în toate domeniile din economie nu poate asigura un grad de eficienţă substanţial în combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea fiscală se manifestă cu particularităţi, în funcţie de activitatea economică: producţie, prestări servicii, comerţ, tranzacţii financiare etc.

Evaziuoniştii sunt “specializaţi” pe domeniul lor de activitate şi acţionează prin alte metode, proceduri şi tehnici specifice. Uneori metodele utilizate sunt atât de complexe şi sofisticate, încât un funcţionar din domeniul fiscal, mai puţin avizat, nu poate reacţiona eficient, fără informaţii tehnice şi juridice. Sunt edificatoare cazurile de supradimensionare a consumurilor specifice în anumite ramuri de producţie în scopul diminuării materiei impozabile (profitul sau venitul), cu influenţe directe asupra impozitului pe profit sau taxei pe valoarea adăugată.

4. Cointeresarea materială

În majoritatea statelor dezvoltate există un sistem eficient de stimulare a funcţionarilor, de recompensare a acestora pentru depistarea, cuantificarea şi sancţionarea faptelor de evaziune fiscală. Şi în România funcţionează acest sistem. Baza la care se raportează sistemul de “premiere” o reprezintă o cotă de 15% aplicată accesoriilor calculate şi încasate (dobânzi, penalităţi şi amenzi), din care 10% aparţin Ministerului Finanţelor Publice şi 15% conducerii instituţiei căreia îi aparţine funcţionarul. Persoana care a instrumentat un caz de evaziune fiscală va încasa 11,25% din suma accesoriilor stabilite şi încasate, şi acestea urmând regimul normal al impozitării. Practic rămâne cu 7% din baza de determinare.

            Un sistem de cointeresare eficient ar fi acela în care cota de 15% să fie aplicată tuturor sumelor de natura evaziunii fiscale stabilite, urmând desigur regimul de impozitare legal.

În acelaşi timp suma rezultată să aparţină în totalitate celui care a identificat şi stabilit evaziunea fiscală.

Statul va câştiga 85% (la care se adaugă impozitul şi contribuţiile aferente plătite de funcţionarul său) din sumele stabilite ca urmare a acţiunilor de control, procent deloc de neglijat. Acest sistem de stimulare a aparatului de control fiscal este practicat de statele dezvoltate cu rezultate deosebite. În unele ţări europene şi mai ales în SUA există un buget la dispoziţia instituţiei de control pentru plata informaţiilor (a informatorilor) privind faptele de natura evaziunii fiscale.

 

5. Publicitatea evaziunii descoperite

Aducerea la cunoştinta publicului a rezultatelor controalelor fiscale are un rol descurajator pentru potenţialii evazionişti. Secretul fiscal blochează publicitatea cazurilor de evaziune fiscală. Se impune revizuirea legislaţiei referitoare la interdicţia aparatului de control de a da publicităţii cazurile de evaziune fiscală înainte de finalizarea cercetărilor şi judecarea cazului de către instanţe.

 

[1] Codul de procedură fiscală (Ordonanţa nr. 92/2003)