Drept

În acest scop, primele etape ale procesului de asigurare a normelor de drept fiscal au fost parcurse: Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală au devanit funcţionale începând cu anul 2004. Cu toate că elaborarea celor două acte normative poate fi considerată ca un pas însemnat în perfecţionarea sistemului fiscal românesc, nici de această dată puterea legislativă nu a avut în vedere factorul de stabilitate legislativ fiscală.

Atât aparatul fiscal, cât şi contribuabili au sperat că prin elaborarea şi aprobarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală se va asigura stabilitatea sistemului de impunere şi administrare a veniturilor statului, cel puţin un an.

În capitolul II “Interpretarea şi modificarea codului fiscal”, se stabileşte, ca normă de lege:”prezentul cod se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia. Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege.”

Ca în multe acte normative, cu intenţie sau nu, au fost lăsate posibilităţi de interpretare: atfel, de regulă s-a transformat în regulă (obicei).

Ambiguităţi există şi în conţinutul Codului de procedură fiscală, referitor la actele de control pe care trebuie să le întocmească inspectorii.

Prevederile mai puţin clare din actele normative sunt de natură să “provoace” contribuabilii în a găsi metode de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale:

• organul fiscal va încerca să atragă sume suplimentare la bugetul statului, dând o conotaţie evazionistă acţiunilor mai puţin clare sau chiar ambigue;
• instanţele de judecată vor emite decizii în funcţie de puterea de convingere a apărării sau a organului fiscal;
• contribuabilii vor aplica legea din unghiul cel mai preferabil, pentru diminuarea materiei impozabile.

Cauzele care determină o creştere a numărului de cazuri de fraudă fiscală judecate de instanţele civile (pornind de la interesul celor implicaţi), sunt:

• dorinţa de tergiversare a clarificării situaţiei, de către contribuabili;
• legislaţie mai puţin clară în sensul existenţei unor prevederi contradictorii;
• existenţa precedentului de câştig de cauză şi, în cazul unor fapte de fraudare a bugetului de stat, clare;
• supraaglomerarea instanţelor cu diverse alte cauze.

Pornind de la această stare de fapt, nu în toate situaţiile, soluţiile instanţelor de judecată sunt în măsură să stabilească adevărul.

Cum ar putea judeca instanţele civile corect faptele de natura fraudei fiscale, când acestea urmează pe rol după două cauze de divorţuri, o bătaie de bar etc. În astfel de cazuri, magistraţii nu pot fi acuzaţi de incompetenţă şi nu pot fi acuzaţi nici de rea intenţie. Nimeni nu trebuie să se mire de incoerenţa unor soluţii ale instanţelor.

Practica controlului fiscal, în etapa de valorificare a actelor de control, demonstrează că actualul sistem juridic nu poate răspunde în condiţii de eficienţă, la judecarea cauzelor generate de acte sau fapte de natura fraudei fiscale. Această afirmaţie are la bază următoarele cauze:

• lipsa de personal specializat în domeniul financiar-fiscal;
• complexitatea faptelor de natura fraudei fiscale;
• numărul mare de cauze pe folul instanţelor;
• necesitatea scurtării duratei de judecată.

Acestea sunt doar câteva dintre motivele obiective care impun luarea unor măsuri concrete privind înfiinţarea Tribunalelor fiscale.

Există situaţii în care, cu toate că evaziunea a fost dovedită, cuantificată şi probată reaua intenţie, soluţia a fost favorabilă evazionistului, pornind de la principii de drept civil. Poate fi adus în discuţie cazul unor societăţi comerciale care au utilizat facturi false în scopul obţinerii unor rambursări de taxă pe valoarea adăugată. Instanţa a decis că respectivul contribuabil este cumpărător de bună credinţă.

Pe de altă parte, soluţiile de multe ori arbitrare emise de actualele instante constituie factori incitanţi la fraudă fiscală, în primul rând pentru cei care deţin o situaţie financiară bună, în raport cu cei lipsiţi de astfel de fonduri. La ora actuală, cei nemulţumiţi de concluziile organelor de control pot contesta Deciziile de impunere, în prima instanţă la organul fiscal superior celui care a emis Decizia.

Dacă soluţia nu este convenabilă contribuabilului, acesta o poate ataca la tribunal, judecătorie, Curtea de Apel sau Curtea Supremă de Justiţie, pe bază de recurs, la soluţiile date de fiecare instanţă în parte.

Perioada de judecare se poate întinde pe mai mulţi ani, în funcţie de complexitatea cauzelor şi necesitatea unor verificări suplimentare sau realizarea unor expertize financiar-contabile sau tehnice. În toată această perioadă, cel păgubit este statul, care nu-şi încasează veniturile bugetare sustrase de evazionişti.

Înfiinţarea şi funcţionarea Tribunalelor fiscale implică un anumit volum de cheltuieli publice, cheltuieli care se pot “amortiza” ca urmare a tratării cu profesionalism a actelor de natura fraudei fiscale, a încasării sumelor sustrase din visteria statului de către cei care au fraudat legea fiscală, contribuind astfel în mod direct şi nemijlocit la reducerea fenomenului de evaziune fiscală.

Sancţionarea operativă a celor vinovaţi de încălcarea legislaţiei fiscale, publicitatea cazurilor respective în mass-media şi aplicarea măsurilor de executare silită reprezintă soluţii  viabile şi eficiente de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale.

Pe scurt, prin scăderea evaziunii fiscale, se asigură un plus de venituri bugetare, acoperitor pentru toate cheltuielile generate de funcţionarea Tribunalelor fiscale.

Modernizarea sistemului fiscal românesc şi funcţionarea lui pe principii de eficienţă şi randament sporit impun ca o necesitate urgentă înfiinţarea Tribunalelor fiscale. Organizarea acestor instituţii este benefică pentru: stat, contribuabili şi categorii de persoane care desfăşoară activităţi liberale (experţi contabili, auditori financiari, jurişti).

Pentru stat:

• se asigură aplicarea unitară a legislaţiei fiscale de către aparatul fiscal. Existenţa Tribunalelor fiscale va impune elaborarea de proceduri şi tehnici de lucru unitare pentru aparatul fiscal cu sarcini de control, la nivel naţional;
• cazurile o dată judecate, cu soluţie definitivă şi irevocabilă, pot deveni norme de lucru pentru aparatul fiscal. Astfel, sentinţa emisă pentru un anumit caz va putea fi aplicată pentru toate cazurile viitoare, care au acelaşi obiect şi mod de înfăptuire;
• carenţele legislative pot fi sesizate şi pot fi făcute propuneri de corecţie în mod pertinent şi operativ. Soluţiile Tribunalelor fiscale trebuie să constituie un suport real în etapa de fundamentare a modificării unor acte normative cu caracter fiscal sau atunci când se intenţionează promovarea unor acte noi;
• scurtarea perioadei de judecare a cazurilor de natură fiscală asigură un grad de operativitate mai mare în ceea ce priveşte recuperarea sumelor sustrase. În condiţii de inflaţie, recuperarea de către stat a sumelor fraudate, într-o monedă depreciată, este asimilată unei “pierderi” bugetare. Dacă aceste sume se vor încasa operativ, şi pierderile cauzate de inflaţie se vor reduce;
• pot fi luate măsuri de executare silită în timp optim, înainte ca materia fiscală sustrasă să fie înstrăinată;
• sunt asigurate condiţiile de creştere a civismului fiscal şi a disciplinei fiscale. Asigurarea unei publicităţi a sentinţelor emise de Tribunalele fiscale are menirea de a descuraja frauda potenţială, pentru viitor, contribuind astfel la creşterea gradului de disciplină fiscală. Într-o perioadă de timp relativ scurtă, civismul fiscal poate fi urmarea disciplinei fiscale, concomitent cu reducerea evaziunii fiscale;
• autoritatea statului câştigă teren pe principii de profesionalism şi exigenţă. Încrederea populaţiei în autorităţile statului constituie un deziderat al oricărui guvern. Tribunalele fiscale pot contribui în mare măsură la atingerea acestui scop prin: obiectivitate, imparţialitate, profesionalism şi, în mod deosebit, prin operativitatea judecării cauzelor de evaziune fiscală.

Pentru contribuabili:

• soluţiile instanţelor fiscale, având ca obiect acte de natura evaziunii fiscale, sunt mai bine argumentate, având un grad de interpretare mai redus, în raport cu cele emise de instanţele civile;
• cu ocazia judecării cauzelor de evaziune fiscală de către magistraţii specializaţi în domeniul financiar-fiscal, argumentele pro şi contra vor fi cântărite cu discernământ şi profesionalism (specialişti în finanţe), urmând ca sentinţa să fie emisă pornind de la litera, dar şi de la spiritul legii fiscale;
• instanţele fiscale nu vor lăsa la latitudinea aparatului fiscal posibilitatea de interpretare forţată a legislaţiei în defavoarea contribuabilului. Soluţia instanţei va avea în vedere aceleaşi acte normative care au fost invocate de către inspectori atunci când au stabilit diferenţele de impozite şi taxe;
• cheltuielile de judecată vor fi mai mici prin reducerea numărului de instanţe;
• probele aduse în instanţă vor fi evaluate în cadrul aceluiaşi context legislativ care a stat la baza determinării evaziunii fiscale. Instanţa fiscală va fi locul în care se vor produce dezbateri ale legii fiscale, desfăşurate între profesioniştii aceleiaşi branşe (finanţe sau fiscalitate), iar rezultatele finale vor fi obiective;
• contribuabilii vor putea selecta personalul specializat în domeniul fiscal care să-i reprezinte, din cadrul cabinetelor fiscale. La o ofertă mai mare, tarifele şi calitatea vor fi acceptabile;
• numărul contribuabililor oneşti va creşte. Astfel, contribuabilii care intenţionează să realizeze acte de natura evaziunii fiscale vor fi mai reticenţi înainte de a acţiona, cunoscând că Tribunalele fiscale sunt operative şi intransigente.

Pentru unele categorii profesionale:

• pe lângă Tribunalele fiscale vor fi înfiinţate şi Birourile de avocatură fiscală, având în competenţă: auditori financiari, experţi contabili, contabili, jurişti;
• personalul specializat din aparatul fiscal va putea opta între a continua activitatea ca funcţionar public sau exercitarea unei profesii liberale;
• forţa de muncă specializată va fi atrasă la nivelul unor centre fiscale, acolo unde vor exista Tribunale fiscale;
• concurenţa între Birourile de avocatură fiscală va conduce la creşterea calităţii muncii prestate în domeniul fiscal;
• dezbaterile dinte avocaţii fiscali şi magistraţii fiscali vor avea ca rezultat emiterea unei soluţii corecte în judecarea cauzelor de fraudă fiscală.

Cel puţin aceste argumente pot constitui un punct de plecare în luarea deciziei politice privind înfiinţarea Tribunalelor fiscale.