Principalul obiectiv al politicii fiscale, care trebuie să devină prioritar, este acela al unei bune colectări a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi, sub nici o formă, înăsprirea fiscalităţii. În etapa actuală de dezvoltare a economiei româneşti şi a mentalităţii fiscale a contribuabililor, limitarea presiunii fiscale poate reprezenta un element cheie în ţinerea sub control a tendinţelor evazioniste ale contribuabililor.
Spre exemplu, la nivelul impozitului pe profit, limitarea presiunii fiscale ar trebui să vizeze nu atât reducerea cotei de impozitare, cât mai ales o cuantificare justă şi echitabilă a bazei de impozitare prin dimensionarea generoasă a cheltuielilor admise la deductibilitate din punct de vedere fiscal (generalizarea practicării regimului de amortizare accelerată pentru toate categoriile de mijloace fixe, fără aprobarea prealabilă a organului fiscal, sau chiar posibilitatea scutirii de la impozitare a profitului reinvestit în echipamente tehnologice cu rol direct în creşterea productivităţii muncii; neplafonarea la un anumit cuantum valoric a cheltuielilor de diurnă şi sponsorizare în cazul firmelor care înregistrează profit contabil cumulat; neincluderea în categoria “veniturilor financiare” a diferenţelor favorabile de curs valutar rezultate între momentul livrării bunurilor şi momentul încasării contravalorii acestora etc.).
De asemenea, pentru combaterea eficientă a muncii la negru se va urmării evitarea reglementărilor excesive pe piaţa muncii, creşterea flexibilităţii acesteia, restructurarea sistemului de securitate socială şi impozitarea eficientă a muncii, care să justifice şi să încurajeze înclinaţia spre muncă a contribuabilului.
Fiscalitatea trebuie privită atât ca un atribut al statului, cât şi ca o pârghie care este necesar să ia în considerare voinţa şi consimţirea contribuabilului la impozit.
Nu întâmplător, eficienţa unui sistem fiscal se cuantifică nu doar prin nivelul veniturilor fiscale, ci şi prin gradul de acceptare al impozitelor din partea contribuabililor. Doar prin armonizarea acestor două laturi, atât în perioada premergătoare instituirii sau modificării unui impozit, cât şi în faza de percepere a sa, se pot crea garanţii pentru un randament ridicat şi de durată al fiscalităţii şi pentru limitarea evaziunii fiscale.
Impozitul reprezintă un punct nodal al fiscalităţii, el însoţind, în decursul istoriei, naşterea şi dezvoltarea statului. Deşi se poate vorbi despre o istorie milenară a impozitului, acesta este unul din conceptele fiscale cele mai controversate. Chiar dacă fiecare contribuabil este în mod apriori considerat a fi consimţit la suportarea unei sarcini fiscale, în unele cazuri se înregistrează revolte împotriva lui şi, destul de des, au loc încălcări ale legislaţiei fiscale.
Pentru diminuarea dimensiunilor economiei subterane, în fond ea însăşi un suport al intensificării evaziunii fiscale, trebuie să se găsească acel punct de echilibru între nivelul obligaţiilor fiscale şi riscul de a le eluda, astfel încât contribuabilul să consimtă la plata obligaţiilor sale fiscale pentru a inhiba astfel tendinţele acestuia de “alunecare” în zona economiei subterane, pornind de la principiul că poziţia optimă a contribuabilului este cea de cooperare cu statul.
Statul – în calitatea sa de administrator general al veniturilor fiscale prelevate de la contribuabilii naţionali – trebuie să aibă în vedere corelarea presiunii fiscale individuale cu puterea de cumpărare a individului, care are la bază veniturile nete ale acestuia, ce converg către satisfacerea nevoilor solvabile (de subzistenţă, de economisire şi investire etc.).
Raportarea presiunii fiscale de la o ţară la alta nu trebuie judecată în mărimi relative, într-un mod strict matematic, ci trebuie avut în vedere măsura în care venitul net al contribuabilului (rămas după împozitare) îi asigură acestuia satisfacerea nevoilor individuale.
Altfel spus, linia de tendinţă a fiscalităţii nu trebuie să aibă o tentă confiscatorie pentru contribuabil, iar politica fiscală promovată de către stat trebuie să încurajeze acumularea de capital prin degrevarea sarcinii fiscale pentru a impulsiona motivaţia de muncă a contribuabilului în “zona transparentă” a economiei. Pentru obţinerea unui grad adecvat de acceptare voluntară a obligaţiilor fiscale de către contribuabili există, după părerea specialiştilor, patru căi principale de acţiune, cărora – în cadrul unui sistem fiscal eficient – este necesar să li se acorde o atenţie permanentă:
- derularea continuă a unor programe cât mai cuprinzătoare de educare fiscală a contribuabililor;
- simplificarea sistemului de declarare şi plată a impozitelor şi taxelor;
- detectarea cu promtitudine şi urmărirea silită a contribuabililor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de buget;
- perfecţionarea continuă a controlului fiscal în scopul identificării şi combaterii evaziunii fiscale.
Nu trebuie omis faptul că impozitele şi taxele, pe de o parte, subvencţiile, alocaţiile bugetare, împrumuturile de stat şi celelalte cheltuieli, pe de altă parte, constituie complementele celei mai importante surse de finanţare a bunăstării sociale. Prin intermediul lor, se acumulează şi se repartizează resurse financiare aflate la dispoziţia statului, dar ele reprezintă şi instrumente de gestiune macroeconomică cu influenţă directă asupra mediului economic.
La nivel microeconomic, mediul economiei concurenţiale de piaţă influenţează pozitiv întreprinderea pentru a realiza o apropiere între gestiunea economică şi fiscalitate, înlocuind imaginea creată în decursul timpului, că fiscalitatea reprezintă totalitatea instrumentelor de constrângere sau de stabilire şi percepere a impozitelor, contribuţiilor şi taxelor cu cea de gestiune fiscală a întreprinderii, o contribuţie însemnată având normele de drept fiscal.
În mod cert, agentul economic resimte impozitele (indiferent de natura acestora) ca formă de agresiune exercitată asupra activităţii sale, iar managerii societăţilor comerciale trebuie să fie preocupaţi atât de rentabilitatea firmei, cât şi de nivelul şi ritmicitatea fluxurilor de numerar care pot fi perturbate în condiţiile unei fiscalităţi excesive.
Problema fiscalităţii excesive poate fi abordată şi din punctul de vedere al costurilor pe care le generează, iar una din posibilităţile reducerii costului finanţării fiscalităţii constă în abotdarea eficientă a unei optimizări fiscale (cunoscute şi sub denumirea de planificare fiscală), cu menţiunea că această fundamentare devine operaţională şi are un caracter eficient în condiţiile unei legislaţii fiscale coerente, fără lacune şi permisivităţi.
Necesitatea teoretizării, în sine, a fenomenului de evaziune fiscală (şi, implicit, a efectelor sale) este “reclamată” de extinderea mijloacelor de disimulare, utilizate de agenţii economici, în scopul sustragerii lor de la achitarea obligaţiilor fiscale care le revin.
Metodele folosite în aceste cazuri, mai mult sau mai puţin legale, mai mult sau mai puţin morale, rămân o problemă discutabilă; cert este efectul în sine: delocalizarea unor resurse financiare de la menirea lor naturală (şi legală) de alimentare cu fonduri a bugetului general consolidat (conform reglementărilor legale existente în domeniu).
În ultimul timp, se constată o creştere a rolului departamentului financiar-contabil în procesul de maximizare a performanţelor firmei. Are loc, practic, o deplasare dinspre un rol pasiv al acestui departament către un rol lot mai activ în procesul de creare a plusvalorii din cadrul entităţii economice. Acest demers se structurează, la baza funcţionalităţii sale, pe principiul diminuării finanţării (remunerării) statului.
În prezent, pentru maximizarea performanţelor firmei, sunt utilizate atât politici fiscale (care vizează, în primul rând, manipularea bazei impozabile prin promovarea preţurilor de transfer şi, pe fond, a unor starategii eficiente de gestiune fiscală), cât şi politici contabile (care urmăresc, cu precădere, promovarea metodelor şi tehnicilor de contabilitate creativă).
Acţiunea conjugată a politicilor fiscale şi contabile are rolul, în unele situaţii, de a gestiona o realitate paralelă cu privire la unele obligaţii fiscale, din dorinţa evidentă de a limita cuantumul impozitelor şi taxelor datorate (de cele mai multe ori, sub o aparenţă de legalitate privind respectivele acţiuni întreprinse).
Tocmai din această perspectivă, se poate afirma că o firmă îşi dimensionează competitivitatea în funcţie de capacitatea sa de a-şi optimiza sarcina fiscală la care este supusă, fără a ieşi însă din gradul de conformitate cu legislaţia fiscală. O firmă care se află în imposibilitatea de a pune în practică o optimizare fiscală eficientă va constata, în timp, chiar diminuarea puterii sale concurenţiale (comparativ cu ceilalţi competitori de pe piaţă, care au abilitatea de a recurge la aceste practici).
În baza celor prezentate, se consideră că “reducerea şi limitarea presiunii fiscale reprezintă un mijloc eficient în prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, deoarece vizează cauza, şi nu efectul acestui fenomen, respectiv premisele care motivează un comportament evazionist al contribuabilului.”[1]
[1] Dragoş Pătroi, Evaziunea Fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional, Editura Economică, Bucureşti 2006