Gândirea şi practica constituţională franceză au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai importante asupra dezvoltării dreptului constituţional. Istoricele principii înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au fost încorporate în textul constituţiilor unor state care şi-au dobândit independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia franceză a depăşit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevărate comandamente ale înfăptuirii unei societăţi democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de drept. Deşi în mod inevitabil Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului poartă amprenta momentului istoric în care a fost elaborată, cuprinzând în mod firesc anumite insuficienţe, structura sa, marile principii pe care le consacră au devenit astăzi patrimoniul comun al gândirii juridice în domeniul drepturilor omului, înscriindu-se cu o forţă deosebită în viaţa popoarelor, în gândirea de drept constituţional.
Studiile româneşti de specialitate au remarcat demarcaţia pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 o face între diferitele categorii de drepturi şi anume: drepturile cuvenite indivizilor în calitatea lor de persoane; drepturile cuvenite indivizilor ca membri ai societăţii; drepturile colective şi garanţiile[1].
În lumina Declaraţiei şi a jusnaturalismului francez, sunt considerate astăzi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie să se bucure în calitatea lor de persoane: libertatea, egalitatea, proprietatea (considerată sacră şi inviolabilă), siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Asemenea drepturi au fost estimate ca reprezentând, sub aspectul conţinutului lor social, condiţiile inerente ale înlăturării privilegiilor feudale, ale instaurării unei noi societăţi bazate pe proprietatea privată, pe libertatea de a contracta şi concura şi pe principiile egalităţii. Principiile menţionate s-au afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetăţeneşti, întrucât oamenii revendicând posibilităţi egale de a fi admişi în toate demnităţile, posturile şi serviciile publice, se prezintă ca membri ai unei societăţi ce trebuie să le recunoască aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Orice cetăţean are dreptul să vorbească, să scrie, să-şi tipărească, să-şi exprime ideile şi să răspundă la folosirea abuzivă a acestei libertăţi. Contribuţia comună necesară întreţinerii forţei publice trebuie să fie repartizată între cetăţeni în mod egal în raport de posibilităţile lor. Cetăţenii au, totodată, dreptul să constate - direct sau prin reprezentanţii lor - necesitatea contribuţiei publice, să o consimtă în mod liber, să-i urmărească întrebuinţarea, să-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare şi de durată.
În ceea ce priveşte instituirea unor garanţii prin stabilirea unor principii de ordin procedural, aceasta avea în vedere - în concepţia autorilor Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului - în special drepturile care erau cel mai frecvent încălcate sub regimul absolutist. Astfel, reţine atenţia ideea că nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile prevăzute de lege şi potrivit formelor pe care legea le prescrie. Cei care solicită, transmit, execută sau fac să fie executate ordine arbitrare, urmează să fie pedepsiţi, dar orice cetăţean chemat sau somat în virtutea legii trebuie să se supună autorităţii acesteia numaidecât, deoarece prin împotrivire el se face vinovat. În concepţia Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele stricte şi în mod evident necesare, nimeni neputând fi pedepsit decât în virtutea unei legi adoptate şi promulgate anterior săvârşirii delictului şi aplicate în mod legal. În viziunea marilor autori ai Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, orice om trebuie considerat nevinovat până la stabilirea culpabilităţii sale. Dacă se consideră absolut necesar, el poate fi arestat, orice presiune sau manifestare de forţă care n-ar fi necesare autorităţilor pentru a se asigura că persoana va răspunde în faţa justiţiei urmând să fie reprimate prin lege.
Deci, marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie şi astăzi idei extraordinare, a căror importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăţi; ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi, că scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, rezistă dincolo de vicisitudinile timpului ca idei esenţiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate politică. Marile principii ale Declaraţiei, ca de pildă acela că libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; că principiul suveranităţii rezidă în naţiune, s-au perpetuat până în zilele noastre şi, deşi Declaraţia nu are decât un conţinut programatic, ea îşi păstrează, datorită ideilor esenţiale pe care le cuprinde, o valoare deosebită până în zilele noastre. Ea marchează, incontestabil, o contribuţie de seamă a gândirii politice franceze, care constituie un aport de seamă la îmbogăţirea tezaurului gândirii sociale în general. Faptul că aceste idei ale Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 au fost incorporate în textul actualei Constituţii denotă încă odată ataşamentul profund al poporului francez faţă de acest document, conştiinţa faptului că ea reprezintă o parte a gândirii şi acţiunii sale politice pentru lichidarea absolutismului.
O a doua idee care marchează, după părerea noastră, permanenţa contribuţiei şi gândirii franceze la dezvoltarea dreptului constituţional este principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, după cum se cunoaşte, a fost interpretat în diferite feluri în zilele noastre. Au existat, desigur, tendinţe de a-l interpreta în mod absolut şi dogmatic, de a face din separaţia puterilor un principiu rigid, anacronic, depăşit, care să interzică practic orice modernism, orice inovaţie în relaţiile între puterile statului. Au existat însă şi tendinţe de a anihila acest principiu, de a căuta să distrugă separaţia dintre puteri sub pretextul unei pretinse "unicităţi" a puterilor statului, a suveranităţii care ar împiedica orice fel de separaţie funcţională între puteri.
Doctrina română de specialitate a arătat însă, cu multe argumente, că ideea separaţiei puterilor - atât de dragă teoreticienilor francezi - nu reprezintă un principiu depăşit şi nici un principiu de care societatea de astăzi ar trebui să se dispenseze. Înţeleasă în mod corect, separaţia puterilor este o condiţie fundamentală a desfăşurării activităţii organelor statului şi, în acelaşi timp, o condiţie a respectării competenţei diverselor puteri în forma de guvernământ. Desigur, nu o viziune rigidă, formală, despre separaţia puterilor este de natură a da satisfacţie într-o epocă în care se caută idei noi şi tot mai moderne. Dar există, fireşte, o mare diferenţă între negarea separaţiei puterilor şi recunoaşterea acestui principiu, pe baza unei flexibilităţi. Gândirea franceză, după părerea noastră, nu a avut în vedere niciodată o abordare rigidă a separaţiei puterilor, ci dimpotrivă tocmai o înţelegere a acestui principiu în lumina transformărilor sociale, a schimbărilor şi a elementelor noi pe care societatea este chemată să le recepţioneze.
Analizând în detaliu teoria separaţiei puterilor în evoluţia sa istorică, autorii români Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu observă că aceasta a cunoscut o mare răspândire în secolul al XlX-lea şi a stat la baza clasificării regimurilor în regimuri care practică "confuziunea puterilor" şi regimuri care realizează "separaţia puterilor"[2]. Constituţia franceză din anul 1958 a valorificat teoria separaţiei puterilor fără a prelua însă distincţia rigidă dintre puterea legislativă şi cea executivă, dând astfel Guvernului posibilitatea de a legifera în anumite domenii. Potrivit constituţionaliştilor francezi, arată profesorul Ioan Muraru, Constituţia din 1958 a transformat Guvernul care până atunci era doar un agent într-o putere, el recuperând prerogativa esenţială a puterii guvernamentale care este iniţiativa legislativă. Manifestând anumite rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor concepută într-un sens abstract, profesorul Ioan Muraru subliniază că nu trebuie să se interpreteze că ea şi-ar fi pierdut din importanţă şi actualitate rămânând o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor constă tocmai în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor, care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Se poate spune, fără a greşi, că teoria separaţiei puterilor reprezintă o contribuţie dintre cele mai importante ale gândirii franceze la dezvoltarea dreptului constituţional. Deşi motivaţiile lui Rousseau au o origine mai îndepărtată, în scrierile lui John Lock şi în întreaga şcoală britanică nu putem să nu recunoaştem că vigoarea şi răspândirea teoriei separaţiei puterilor se datoresc altui mare autor care este Montesquieu. Prin urmare, vorbind despre contribuţia constituţională franceză se poate afirma că teoria separaţiei puterilor rămâne unul dintre punctele esenţiale care învederează o asemenea contribuţie, justificându-i utilitatea şi oportunitatea.
Între contribuţiile notabile aduse de gândirea şi practica franceză de Drept Constituţional la îmbogăţirea teoriei şi ştiinţei Dreptului Constituţional un loc aparte îl ocupă şi mecanismul francez de control al constituţionalităţii. Un asemenea mecanism de control se înscrie în sistemul
9 9
mecanismelor
9 9
prin organe specializate. Este ştiut faptul că în teoria dreptului constituţional există un control efectuat prin organe jurisdicţionale şi prin organe politice, dar controlul realizat de organe specializate oferă elemente noi şi într-adevăr notabile pentru efectuarea unui control al constituţionalităţii care să fie eficient şi care să se bucure, totodată, de o reală autoritate. Din acest punct de vedere, practica franceză este relevantă; nu întâmplător Constituţia română din 1991 a ţinut seama în mare măsură de organizarea Consiliului Constituţional francez şi de activitatea sa. Noi am arătat în paragraful precedent că instituţia Consiliului Constituţional a întâmpinat totuşi anumite critici şi anumite distanţări din partea unor oameni politici şi a unor jurişti. Dar nu se poate contesta valoarea şi importanţa muncii acestui organism şi, pe bună dreptate, autorul francez de drept constituţional Philippe Ardant constata că "dacă nu toate deciziile sale au întrunit unanimitate, în ansamblu jurisprudenta sa merită să fie aprobată"[3]. Activitatea Consiliului Constituţional francez reprezintă un alt element de noutate şi de originalitate, ce constituie fără îndoială o contribuţie pe care gândirea şi practica franceză o aduc la dezvoltarea Dreptului Constituţional şi, din acest punct de vedere, nu putem decât să subliniem acest aspect care întregeşte viziunea cu privire la marile contribuţii franceze
la dezvoltarea teoriei şi a practicii dreptului constituţional.
[1] Ioan Demeter, Declaraţ ia drepturilor omului, Bucureşti, 1968, p.37. Tudor Drăganu, Declaraţ iile de drepturi ale omului ş i repercusiunile lor în dreptul internaţ ional public, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1998, pag.91; Jean Roche, Andre Pouille, Libertes pubiques, 2e edition, Dalloz, Paris, 1997, pag.17.
[2] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţ ional ş i instituţ ii politice, Ed.IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.272.
[3] Philippe Ardant, op.cit., ed.VII-a, 1995,pag.132.