În condiţiile în care constituţia este legea supremă a statului, având un rol esenţial în determinarea întregii organizări politico-sociale şi de stat a tuturor ţărilor lumii, fundamentarea ideii supremaţiei constituţiei prezintă o însemnătate teoretică - dar şi practică - dintre cele mai mari[1].
În literatura de specialitate au fost emise, de aceea, diverse puncte de vedere legate de supremaţia constituţiei, unele corelând această supremaţie a constituţiei de principiul legalităţii (Georges Burdeau), altele de însuşi fundamentul puterii şi de rolul său în înfăptuirea democraţiei, în modelarea instituţiilor statului, a relaţiei dintre drept şi politică (Andre Hauriou). Exprimând o opinie competentă cu privire la elementele ce determină fundamentarea supremaţiei Constituţiei, profesorul Ioan Muraru a relevat, pe bună dreptate, că este necesar, în primul rând, să fie detectat lanţul de determinări la nivele diferite, ansamblul relaţiilor dintre drept şi economie, dintre stat şi putere, de natură a conferi constituţiei un loc fundamental, esenţial, în întregul ansamblu al determinărilor, nu numai politico- juridice, dar şi de organizare statală. După cum arată profesorul Ioan Muraru, "Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt deci determinate de funcţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar puterea este determinată în conţinutul său de anumiţi factori exteriori statului şi anume factori economici şi sociali. De aceea, în şirul cauzelor care determină şi explică supremaţia constituţiei nu pot lipsi tocmai aceşti factori".
Urmează, aşadar, a opina că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei trebuie să fie căutată în totalitatea unor factori economici, sociali, politici şi juridici, care se află într-o strânsă legătură unii cu alţii şi care trebuie priviţi, deci, numai în unitatea şi indivizibilitatea lor.
În ceea ce priveşte consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei, acestea privesc diferenţele de proceduri privind adoptarea constituţiei - care în toate ţările lumii necesită proceduri specifice -, implicaţiile pe planul întregului sistem de drept al unei ţări care decurg din modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei, deosebirile ce există între constituţie şi legi (atât sub aspect material, cât şi sub aspect formal), consecinţele supremaţiei constituţiei, şi nu în ultimul rând conformitatea întregului drept cu constituţia, ca o consecinţă a faptului că prin conţinutul şi poziţia sa, constituţia comandă întregul drept.
Printre garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei, prima este controlul general al aplicării constituţiei, după care urmează controlul constituţionalităţii legilor şi îndatorirea fundamentală a tuturor de a respecta constituţia, elemente ce se înscriu în mod armonios şi necesar, în unitatea şi complexitatea lor, în cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor devine, prin urmare, în orice stat de drept, o garanţie necesară a traducerii în viaţă a principiilor şi normelor constituţionale, a aplicării lor practice, a realizării neabătute a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest control urmăreşte totodată garantarea înfăptuirii separaţiei/echilibrului puterilor în stat, respectarea competenţelor ce sunt conferite diferitelor organe ale statului. Este firesc deci ca, în acest context, concordanţa legilor cu constituţia, asigurarea conformităţii tuturor prevederilor legale cu dispoziţiile legii fundamentale, să reprezinte o condiţie esenţială a realizării însăşi obiectivelor statului de drept, a garantării conformităţii întregii ordini normative - privite în totalitatea sa - cu ideile şi normele de bază pe care le consacră Constituţia în calitatea sa de cea mai importantă lege a statului.
O examinare comparativă a sistemelor constituţionale[2], dar şi a sistemelor de drept ce derivă din constituţie, arată faptul că, în general, există două modele principale de înfăptuire a controlului constituţionalităţii. Modelul american are în vedere, de pildă, un control efectuat de judecători, modelul acesta fiind, totodată, un model "difuz", recunoscut tuturor instanţelor judecătoreşti şi nu numai unei anumite instanţe, având competenţe în această materie.
O variantă, evident specifică, a unui asemenea sistem a existat şi în România în perioada interbelică, când fiinţa controlul constituţional "concentrat" la nivelul unei singure instanţe: Curtea de Casaţie şi Justiţie în Secţiuni Unite.
Spre deosebire de modelul american, modelul european presupune separarea contenciosului constituţional de toate celelalte forme de contencios. Tribunalele sau Curţile Constituţionale având competenţe în această materie se află în afara aparatului judecătoresc obişnuit, iar de regulă efectele controlului de constituţionalitate se produc erga omnes, iar nu numai în speţa respectivă. Explicaţia acestei diferenţe între cele două modele - cel "american" şi cel "european" - se regăseşte în tradiţiile de Common Law care sunt proprii în dreptul anglo-saxon, dar şi în căile proprii pe care le-a urmat controlul de constituţionalitate în ţările europene.
Într-o remarcabilă monografie consacrată acestui subiect, profesorul Ion Deleanu relevă, cu argumente pertinente, raţiunile care au stat la baza înfiinţării Curţii Constituţionale în România, orientată în spiritul principiilor europene ale controlului constituţional. Se mai arată că în prezent, un număr considerabil de state au adoptat modelul european. Se citează, în acest sens, Italia (în 1948), Germania (în 1949), Franţa (în 1958), Cipru (în 1960), Turcia (în 1961), Portugalia (în 1976), Polonia (în 1985) şi, mai recent, Rusia, România, Slovenia, Bulgaria[3].
Desigur, în practica diferitelor state care au adoptat modelul european se constată diferenţieri în ceea ce priveşte organele abilitate a sesiza Curtea Constituţională, modul în care se desfăşoară procedura în faţa acesteia, tipurile de activităţi sau de acte ce vor forma obiectul controlului de constituţionalitate. În unele situaţii instanţele constituţionale se pot sesiza din oficiu - şi au chiar această îndatorire - în timp ce pentru alte sisteme "autosesizarea" este strict limitată, preferându-se a se proceda la efectuarea unui control de constituţionalitate numai la cererea unor organe şi instituţii abilitate ale statului.
Dacă ar fi să ne referim la cele mai recente constituţii, putem constata că, de pildă, în Bulgaria - potrivit Constituţiei din 12 iunie 1991 - controlul "abstract" de constituţionalitate se poate face numai la sesizarea a cel puţin o cincime din deputaţi, a Preşedintelui Republicii, a Consiliului de Miniştri, a Curţii Supreme de Casaţie, a Curţii Supreme Administrative sau a Procurorului general, iar în legătură cu conflictele de competenţă, şi la sesizarea consiliilor municipale. În aceeaşi ţară, controlul "concret" se face la sesizarea Curţii Supreme de Casaţie sau a Curţii Supreme Administrative.
În Albania, Legea constituţională nr.7561 din 29 aprilie 1992 consacră drept forme de control: controlul constituţionalităţii legilor din oficiu; controlul constituţionalităţii legilor şi altor acte cu forţă de lege la sesizarea unei jurisdicţii; controlul în urma recursului constituţional pentru violarea drepturilor fundamentale, precum şi controlul constituţionalităţii legilor la sesizarea Preşedintelui Republicii, a Consiliului de Miniştri, a unui grup parlamentar, a unei cincimi din deputaţi, a tribunalelor sau autorităţilor locale.
În Rusia, potrivit Constituţiei din 1993, controlul "abstract" se efectuează la sesizarea Preşedintelui Federaţiei, a Consiliului Federaţiei, a Dumei de Stat, a unei cincimi din membrii Consiliului Federaţiei, a deputaţilor Dumei de Stat, a Guvernului Federaţiei, a Tribunalului Suprem şi a Tribunalului Suprem de Arbitraj, a organelor legislative şi executive ale subiecţilor Federaţiei. De asemenea, în Rusia controlul "concret" se exercită la sesizarea cetăţenilor sau a instanţelor, cu privire la constituţionalitatea legii care urmează să fie aplicată într-o cauză determinată, iar interpretarea Constituţiei - la sesizarea unor subiecte determinate.
[1] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.88.
[2] Ion Deleanu, Justiţ ia constituţională, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1995, pag.21; a se vedea şi Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituţional, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pag.353 şi urm. Capitolul XXIII "Curţile Constituţionale în Europa de Est şi România".
[3] Ion Deleanu, op.cit., pag.31.