Drept

În ceea ce priveşte dreptul constituţional comparat, ţinând seama de toate consideraţiile arătate mai sus, devine evident că în lumina practicii, dar şi a poziţiei exprimate de numeroşi cercetători, el poate fi abordat din mai multe puncte de vedere:

1. din punctul de vedere al comparării sistemelor politice, operaţiune care ţine de ştiinţa politică, dar care prezintă, fireşte, anumite implicaţii şi pe planul dreptului constituţional, ţinând seama de corelaţia strânsă care există între conceptele de "regim politic" şi "regim constituţional";
2. comparaţia ar putea fi efectuată, apoi, la nivelul principiilor fundamentale de organizare constituţională (de pildă, separaţia puterilor, pluralismul politic, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului), încercând a se desprinde astfel modul în care asemenea principii se reflectă în diverse tipuri de constituţii;
3. un al treilea element l-ar constitui nivelul instituţiilor ce ar putea fi comparate (instituţia Parlamentului, bicameral sau monocameral, instituţia şefului statului, controlul constituţionalităţii legilor de către justiţie sau Curţile Constituţionale);
4. un al patrulea şi ultim nivel ar fi acela al comparării unor norme concrete, înscrise în diverse constituţii (cum ar fi, de pildă, retroactivitatea sau neretroactivitatea prevederilor constituţionale, modul în care se înfăptuieşte revizuirea constituţiilor etc.).

Sub aspectul modalităţilor, al unghiurilor din care se efectuează compararea constituţiilor, acestea ar putea avea în vedere:

1. elemente de fond, incluzând aspectele enunţate mai sus şi
2. elemente de tehnică legislativă, cum ar fi dimensiunile mai mari sau mai restrânse ale unor constituţii, relaţia dintre prevederile expres înscrise în constituţii şi prevederile lăsate pe seama altor acte normative, împărţirea constituţiilor în titluri, capitole, secţiuni etc.

Cât priveşte câmpul de acţiune al operaţiunilor de comparat, acestea pot viza, desigur, toate constituţiile lumii, fără excepţie - dacă este vorba de o anumită problemă fundamentală (de pildă, dacă există sau nu, şi în ce măsură - în aceste constituţii principiul separaţiei puterilor şi dacă relaţiile dintre organele statale se întemeiază pe recunoaşterea acestui principiu) -, dar pot avea în vedere şi compararea unor constituţii ce se referă la anumite zone geografice (de pildă, constituţiile statelor africane, constituţiile statelor islamice, constituţiile statelor latino-americane, constituţiile ţărilor în curs de dezvoltare, constituţiile statelor care se întemeiază încă pe principiile de organizare socialistă ş.a.).

În ce priveşte scopul efectuării oricărei comparaţii, acesta nu este, şi nici nu poate fi, după cum am arătat deja, unul teoretic. Compararea instituţiilor pe care constituţiile le prevăd poate duce - fără ca prin aceasta să fie alterat spiritul naţional pe care trebuie să-l reflecte orice constituţie - la acceptarea unor anumite reglementări. Astfel, Constituţia României din 1991 a introdus pentru prima oară instituţia

Avocatul Poporului, de sorginte scandinavă, sau instituţia Curţii Constituţionale, de sorginte franceză, toate acestea, evident, cu adaptările şi individualizările respective.

În lumina acestor consideraţiuni, definiţia dreptului constituţional comparat supusă dezbaterii într- un interesant articol, semnat de profesorul Florin Bucur Vasilescu şi publicat în revista "Dreptul"^[1], sugerează autorilor câteva reflecţii:

1. dreptul constituţional comparat nu ar putea fi definit ca o "ramură" a dreptului constituţional, deoarece dreptul constituţional - aşa cum îl definesc toţi autorii de specialitate - exprimă relaţii ce se stabilesc în procesul exercitării puterii şi face parte dintr-un anumit sistem de drept naţional, care reflectă anumite realităţi economice, sociale, tradiţii, voinţa politică etc.^[2]
2. Fiind el însuşi o "ramură" a sistemului de drept naţional, dreptul constituţional nu mai poate avea ramuri la rândul său, ci cel mult subramuri sau instituţii. Pe de altă parte, includerea dreptului constituţional comparat în dreptul constituţional ar introduce în sistemul intern de drept elemente ce nu aparţin dreptului naţional. S-ar putea accepta, cel mult, ca dreptul comparat (inclusiv cel privat) să fie considerat o ramură distinctă în corelaţie cu sistemul de drept, dar care nu s-ar include în mod expres în sistemul de drept naţional ca atare, cum este de pildă dreptul internaţional.
3. Esenţa activităţii de comparare nu poate viza, în nici un caz, "confruntarea" unor norme şi instituţii, deoarece confruntarea presupune, în final, o luptă, care se încheie cu prevalenţa unui punct de vedere sau altul, termenul indicat - după părerea noastră - fiind mai curând acela de "comparare" sau "evaluare".
4. Reducerea ariei geografice la ţările "apropiate între ele printr-un anumit

grad de înrudire",

deşi utilă şi lesne de înţeles, restrânge sfera acţiunii comparatiste, limitând-o la dimensiuni cu caracter regional.

5.Stabilirea "categoriilor" sau "grupelor" în care aceste norme şi instituţii pot fi clasificate nu epuizează scopul şi obiectivele acţiunii comparatiste. Nici o acţiune de comparare a unor norme şi instituţii juridice nu are un scop în sine, ci acela de a evalua, printr-o anumită prismă, propriile instituţii şi reglementări. În situaţiile în care reglementările proprii sunt mai bune decât cele cu care se face comparaţia, ele vor fi - evident - păstrate. Dar în situaţiile în care reglementările existente în alte ţări prezintă avantaje practice incontestabile, ele trebuie preluate tocmai pentru a întări forţa şi vigoarea propriilor reglementări.

Existenţa unor "familii" de drept bine cunoscute în dreptul privat, cum ar fi dreptul romano- germanic, dreptul de common-law, dreptul islamic etc., are la bază cu totul alte raţiuni decât consideraţiile care conduc la o comparare a normelor de drept public. Evident, o asemenea comparaţie este mult mai grea şi mai dificilă, întrucât orice reglementare constituţională, indiferent dacă este mai importantă sau mai puţin importantă, a fost adoptată ca urmare a unui proces ce reflectă voinţa unui anumit forum constituţional. Compararea instituţiilor de drept public riscă oricând să suscite evaluări de ordin politic care, neîndoielnic, pot fi avantajoase sau defavorabile pentru anumite ţări. În condiţiile în care egalitatea tuturor constituţiilor din punctul de vedere al valorii juridice este un fapt cert, deoarece derivă din egalitatea suverană a statelor, se impune studierea cu atenţie a practicii şi experienţei tuturor statelor lumii, în egală măsură.

Specificitatea fenomenelor constituţionale este, neîndoielnic, un fapt real. Ea se grefează însă pe existenţa şi permanenţa unor mari valori juridice, pe care nici un sistem de drept nu le poate exclude. În fond, după cum remarca Hans Kelsen, "Constituţia reprezintă treapta cea mai înaltă din punctul de vedere al dreptului pozitiv"^[3]. Faptul că anumite constituţii ale unor ţări conţin prevederi ce nu concordă cu viziunea unor state din alte zone geografice (de pildă cu viziunea europeană) nu trebuie să le excludă din sfera comparaţiei, deoarece de multe ori aceste constituţii de pe alte continente conţin elemente deloc neglijabile de individualitate, care reflectă tocmai existenţa unor anumite priorităţi economice şi sociale, ce se regăsesc în prevederile constituţionale şi în modelarea instituţiilor politice.

Urmează a conchide că dreptul constituţional comparat constituie o subramură a dreptului comparat în general, ramură independentă, corelată cu sistemele de drept naţionale, având ca obiect compararea în special a instituţiilor politico-statale, precum şi a tehnicilor de elaborare a constituţiilor, în scopul identificării celor mai bune căi şi metode de perfecţionare a propriilor reglementări constituţionale.

[1]   Florin Vasilescu, Conceptul de drept constituţional comparat, în "Dreptul", Anul XI, seria a III-a, nr.6/2000, pag.33.

[2]   A se vedea în acest sens, Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia IX-a revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.15, 36; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I, Editura Servo-Sat, Arad, 1998, pag.55; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.36; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi adăugită, vol.I, Teoria generală a instituţiilor politice, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.34; Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ediţia a cincea revăzută şi reîntregită, Fundaţia pentru Cultură şi Ştiinţă "Moldova", Iaşi, Editura "Cugetarea", Iaşi, 1999, pag.7.

[3]   Hans Kelsen, op.cit., pag.272.