Viabilitatea şi originalitatea sistemului politic american se datoreşte într-o măsură importantă conceptelor fundamentale pe care s-a întemeiat şi se întemeiază democraţia americană. Promovând neabătut imperativele libertăţii, autodeterminării şi respectului drepturilor omului, democraţia americană s-a afirmat prin sistemul valorilor pe care le promovează, devenind un adevărat îndreptar pentru numeroase popoare dornice de a-şi afirma independenţa în lupta cu orice fel de tendinţe sau practici totalitare.
Este cât se poate de semnificativ faptul că încă din anul 1620, când un grup de emigranţi (36 protestanţi şi 66 aparţinând altor religii) s-au îmbarcat pe nava "Mayflower", îndreptându-se spre ţărmul american, au semnat un document istoric "Mayflower contract" (Convenţia de pe Mayflower) prin care se angajau ca relaţiile în viitoarea colonie să se întemeieze pe principiile apărării în comun, autoguvernării şi întrajutorării.
Exprimând un principiu care avea să-şi menţină viabilitatea dincolo de momentul în care a fost enunţat, preşedintele Abraham Lincoln arătase că "nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimţământul acestuia"[1]. În aceste cuvinte se regăseşte întreaga filozofie a democraţiei americane care face din legitimitatea democratică forţa puterii politice. Legitimitatea se întemeiază, în concepţia americană, pe preeminenţa ideii de drept, pe respectul neabătut al normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin legile statului. Indiferent de calităţile lor, oamenii politici sunt datori să respecte în primul rând legea şi, de aceea, într-o schiţă preliminară a Constituţiei statului Massachusetts era înscrisă ideea că acest stat are nevoie de "un guvern de legi şi nu un guvern de oameni"[2]. În ceea ce priveşte esenţa guvernământului american - şi precizăm că prin aceasta nu se înţelege numai guvernul propriu zis, ci însăşi autoritatea, puterea publică - au fost emise numeroase gânduri de către jurişti, oameni politici, care tindeau să aducă o cât mai mare precizare ideilor, scopului ce trebuie urmărit de puterea politică, relaţiilor dintre aceasta şi cetăţeni, cerinţa perfecţionării sale în raport cu interesele poporului. Definind scopurile autorităţii publice în sistemul american, Secretarul de stat William Bryan preciza, de pildă, în 1915, că prima îndatorire a guvernanţilor este "să-i oprească pe acei care periclitează drepturile inalienabile ale individului, printre care sunt dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul de a căuta fericirea şi dreptul de a avea o credinţă"[3]. Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln făcea o precizare importantă în ceea ce priveşte distincţia ce există între guvernământ şi administraţie: "unul este perpetuu, cealaltă este temporară şi schimbătoare. Un om poate fi loial guvernământului său şi totuşi să se opună unor principii specifice şi metode de administraţie"[4].
În ceea ce priveşte scopurile guvernământului, Lyndon Johnson preciza, în 1972, că esenţa acestuia trebuie să fie preocuparea neobosită pentru bunăstarea şi demnitatea fiecărui individ[5]. Adlai E.Stevenson arăta la rândul său că încrederea publică este indispensabilă pentru credinţa în democraţie[6]. Legătura organică între guvernământ şi democraţie reprezintă unul din punctele cele mai puternice ale concepţiei americane reflectată în constituţii şi în alte documente politice. Pe drept cuvânt, preşedintele William Henry Harrison estima - la 4 martie 1841 - că singurul drept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de către cei guvernaţi[7].
În concepţia politică americană separaţia puterilor devine un principiu esenţial, menit să asigure echilibrul între cele trei puteri ale statului. Preşedintele James Madison arăta în această privinţă că acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei[8].
În viziunea americană, un rol important revine Congresului. Acesta este chemat să dea expresie unei autentice preocupări faţă de grijile naţiunii, să ofere imaginea unui veritabil for deliberativ, în care problemele fundamentale ale naţiunii să fie dezbătute. Nu putem să nu cităm aici opinia unui filozof şi om de stat irlandez, Edmund Burke - ades citată în manualele americane de drept constituţional - potrivit căreia "Parlamentul nu este un congres de ambasadori, ce exprimă interese diferite şi ostile..., ci o adunare deliberativă a unei naţiuni care are un singur interes, ca un întreg"[9]. Un om politic american, Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor înainte de primul război mondial, arăta cu sinceritate, într-o cuvântare rostită la 6 mai 1913, că fusese ambiţia sa încă din copilărie de a trăi ziua în care concetăţenii săi îl vor fi ales în cea mai populară ramură a guvernamântului. El îşi exprima speranţa că singura sa dorinţă este de a ajuta legile înţelepte şi drepte ale ţării, astfel încât aceasta să devină mai fericită şi mai prosperă[10]. În viziunea sa, o asemenea aplicare a legilor de către Congres în interesul tuturor cetăţenilor era indispensabil legată de educaţia patriotică, de îndepărtarea pasiunilor şi prejudecăţilor legate de interesele diferite sau chiar antagonice ale unor diverse regiuni. Desigur, oamenii, cetăţenii fiecărui stat sau fiecărui district sunt singurii în măsură să decidă asupra personalităţilor pe care urmează să le trimită în forumurile reprezentative. Încrederea în competenţa celor propuşi şi competiţia loială caracterizează sistemul american. Acelaşi Sam Rayburn
- devenit Speaker - constata, de pildă, la 1 noiembrie 1942, că în anii petrecuţi ca membru al Camerei Reprezentanţilor a observat că era cel mai bine reprezentată comunitatea care avea cea mai bună capacitate de a selecta oamenii cei mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri. "Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv atunci când el răspunde în faţa poporului său"[11].
Calităţile cerute oamenilor politici americani sunt cu atât mai mult necesare celor care urmează a fi aleşi în fruntea statului şi care trebuie să dovedească o responsabilitate deosebită faţă de milioanele de alegători. Exprimând poziţia instituţiei prezidenţiale în Statele Unite, unul din marii preşedinţi ai acestei ţări, Theodore Roosevelt, arăta că "loialitatea noastră se datoreşte în întregime Statelor Unite. Ea se datorează preşedintelui numai şi în măsura în care el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este datoria noastră să-l sprijinim când serveşte bine ţara. Este datoria noastră să ne opunem lui când o serveşte rău"[12]. Harry Truman preciza, într-o cuvântare rostită la 25 octombrie 1956 la San Francisco, că funcţia legislativă a preşedintelui este foarte importantă pentru acei oameni care nu au pe cineva care săi reprezinte în mod special. După părerea sa, preşedintele american este singurul lobbist pe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare să angajeze pe alţii ca să le reprezinte interesele, dar cineva trebuie să se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane[13].
Într-o constatare de o mare profunzime făcută într-un mesaj transmis posturilor de televiziune NBC şi CBS la 19 septembrie 1968, Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori să fie preşedinte astăzi? Răspunsul este nu gloria şi faima; astăzi sarcinile slujbei depăşesc privilegiile. Aceasta nu pentru că instituţia prezidenţială oferă cuiva şansa "de a fi" cineva, ci deoarece îi oferă şansa "de a face ceva"[14].
Sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituie federaţia americană. Abraham Lincoln arăta, la Chicago, în 1858, că tot aşa precum individul este împuternicit de natură să facă ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în măsura în care nu se interferează cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, are dreptul de a face ceea ce doreşte în legătură cu preocupările sale, fără a se interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal în principiu nu are dreptul de a interveni în alte probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara ca un întreg[15]. Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme, John Marshall, arătase în 1819, în speţa Mc Culloch v.Maryland, că "nici un visător politic nu a fost vreodată atât de nesăbuit încât să gândească să sfarme frontierele care despart statele şi să topească poporul american într-o masă comună"[16].
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel strucutrat încât să asigure imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Printr-o cunoscută decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţa Marbury contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea[17]
Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovată justiţia, publicistul american Philip Randolph estima că salvarea unei rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie să vină dinăuntrul său[18].
Libertatea nu este concedată, ea se câştigă; justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragă tuturor americanilor, şi anume aceea că justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor"[19].
[1] Cf.Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quotations, Columbia University
Press, New York, 1989, pag.67.
[2] Folosită pentru prima oară de James Harrington în 1636 şi apoi de John Adams, într-un articol publicat în 1774, expresia a căpătat o largă circulaţie după înscrierea sa în art.30 al Declaraţiei de drepturi, cuprinsă în Constituţia statului Massachusetts.
15015 7 Respectfully Quoted, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, pag.150.
[4] Ibidem, pag.143.
[5] Ibidem, loc.cit.
[6] Ibidem, pag.146.
[7] Ibidem, pag.148.
[8] Ibidem, pag.153.
[9] Cf.Robert Andrews, op.cit., pag.189.
[10] Respectfully Quoted, pag.55-56.
[11] Ibidem, pag.58.
[12] Ibidem, pag.283.
[13] Ibidem, pag.285.
[14] Ibidem, pag.282.
[15] Ibidem, pag.331.
[16] Ibidem, pag.332.
[17] Family Encyclopedia of American History, The Reader's Digest Association, Inc., Pleasantville, New York, 1975, pag.684.
[18] Respectfully Quoted, pag.184.
[19] Ibidem, loc.cit.